— Eşti bolnavă? De ce te-ai dus la spital? întrebă Barley, care încetase să-şi mai maseze spatele.

— Nu prezintă importanţă. Era şi el acolo. Părea să aibă un braţ rupt.

— Nu se poate să fi fost acolo, zise Barley, necrezând nici el ce spunea. A fost cu mine toată seara după ce ai plecat. Am discutat despre cărţile ruseşti.

Văzu umbra de suspiciune dispărându-i încet din ochi.

— Sunt obosită. Te rog să mă scuzi!

— Lasă-mă să-ţi spun ce-am plănuit, apoi îmi poţi spune dacă ideea e bună sau proastă. Stăm de vorbă, apoi te invit la cină. Dacă gardienii poporului au ascultat convorbirea noastră de ieri-seară, se vor aştepta la aceasta, oricum. Atelierul aparţine unui prieten de-al meu, pictor, un împătimit al jazzului ca şi mine. Nu ţi-am pomenit numele lui pentru că nu mi l-am putut reaminti şi poate că nu l-am ştiut niciodată. Credeam că-i putem aduce ceva de băut şi să-i vizionăm tablourile, dar n-a apărut. Ne-am dus în oraş la masă, am vorbit despre literatură şi despre pacea lumii. În ciuda reputaţiei mele, nu m-am dat la tine. Eram prea copleşit de frumuseţea ta. Cum ţi se pare?

— Merge.

Lăsându-se pe vine, scoase o jumătate de sticlă de scotch şi-i deşurubă capacul.

— Bei aşa ceva?

— Nu.

— Nici eu. Spera să se ghemuiască lângă el, dar ea rămase în picioare. Turnă o gură în dop şi puse sticla la picioare. Cum îl cheamă? continuă el. Pe autor. Goethe. Cine e?

— Nu contează.

— Unde lucrează? Firma? Număr de căsuţă poştală? Minister? Laborator? Nu avem timp de aiureli!

— Nu ştiu.

— Unde locuieşte? Nu-mi vei spune nici asta, nu-i aşa?

— În multe locuri. Depinde unde lucrează.

— Cum l-ai întâlnit?

— Nu ştiu. Nu ştiu ce-ţi pot spune.

— Ce ţi-a zis să-mi spui?

Şovăi, ca şi cum ar fi prins-o pe picior greşit. Se încruntă.

— Tot ce este necesar. Mi-a spus să am încredere în tine. A fost generos. Aşa e firea lui.

— Şi-atunci, ce te reţine? (Tăcere.) De ce crezi că mă aflu aici? (Tăcere.) Crezi că-mi face plăcere să mă joc de-a hoţii şi vardiştii prin Moscova?

— Nu ştiu.

— De ce mi-ai trimis cartea, dacă nu ai încredere în mine?

— Pentru că m-a rugat el. Nu eu te-am ales. El a făcut-o, zise Katia cu arţag.

— Unde se află acum? La spital? Cum comunici cu el? Se uită în sus la ea, aşteptând un răspuns. De ce nu te hotărăşti să vorbeşti, să vezi dacă merge, îi sugeră el. Cine e el, cine eşti tu? Cum îşi câştigă pâinea?

— Nu ştiu.

— Cine se afla în şopronul de lemne, la orele trei, în noaptea crimei? (Aceeaşi tăcere.) Spune-mi de ce m-ai târât în chestia asta. Tu ai început. Nu eu. Katia? Eu sunt Barley Blair. Fac glume, cânt ca păsărelele, beau. Sunt un prieten.

Îl încântau tăcerile ei grave în timp ce-l privea. Îi plăcea cum îl asculta cu privirea şi simpatia de camaraderie regăsită când se hotăra să spună ceva.

— N-a fost nicio crimă, zise ea. E prietenul meu. Numele şi ocupaţia lui nu sunt importante.

Barley luă o gură, gândindu-se la spusele ei.

— Aşa faci tu de obicei pentru prietenii tai? Le treci manuscrisele subversive în Occident? „Gândeşte şi cu ochii”, îşi zise el. Ţi-a vorbit despre conţinutul manuscrisului său?

— Fireşte. Nu m-ar face să risc fără consimţământul meu.

Barley notă cu iritare tonul protector din glasul ei.

— Ce ţi-a spus despre conţinutul lui? întrebă el.

— Manuscrisul descrie implicarea de ani de zile a ţării mele în fabricarea unor arme antiumanitare de distrugere în masă. Face, de asemenea, un portret al corupţiei şi incompetenţei în toate domeniile industriei şi apărării, precum şi al conducerii dezastruoase, criminale şi al lipsei de etică.

— Frumos program! Cunoşti şi alte detalii?

— Nu mă pricep la chestiuni militare.

— Deci e militar?

— Nu.

— Atunci, ce este?

Tăcere.

— Dar eşti de acord? Cu trecerea acestor materiale în Occident?

— El nu le trece în Occident şi nu le livrează niciunui bloc. Îi respectă pe englezi, dar acest lucru nu este important. Gestul său va asigura o adevărată deschidere între oamenii de ştiinţă din toată lumea. Va ajuta la oprirea cursei înarmărilor. Mai avea reţineri faţă de Barley. Vorbea cu un glas monoton, ca şi cum ar fi recitat lucruri învăţate pe de rost. Crede că timpul presează. Trebuie eliminată folosirea abuzivă a ştiinţei şi a sistemelor politice răspunzătoare de acest lucru. Când filosofează, se exprimă în englezeşte, adăugă ea.

„Şi tu stai şi-l asculţi… gândi el. Cu ochii. În englezeşte. Şi te întrebi dacă poţi să te încrezi în mine.”

— Este om de ştiinţă? întrebă el.

— Da. E om de ştiinţă.

— Îi urăsc pe toţi! În ce domeniu? E fizician?

— Poate. Nu ştiu.

— Informaţiile sale privesc toate domeniile. Precizia focului, punct de ochire, comandă şi conducere, motoare de rachetă. E un singur om? Cine îi furnizează informaţiile? Cum de ştie atât de multe?

— Nu ştiu. E un singur om. Asta e sigur. Nu am atâţia prieteni. Nu reprezintă un grup. Poate că supraveghează munca altora. Nu ştiu.

— E bine plasat? E mare ştab? Lucrează aici, la Moscova? E membru al Marelui Stat-Major? Ce e?

Nega din cap la fiecare întrebare.

— Nu lucrează la Moscova. Nu l-am întrebat nimic în plus şi nici nu mi-ar fi spus nimic.

— Efectuează experimente?

— Nu ştiu. Se duce în multe locuri. În întreaga Uniune Sovietică. Câteodată vine din dogoare, uneori vine din frig, alteori din amândouă.

— A menţionat vreodată unde lucrează?

— Nu.

— Numerele căsuţelor poştale? Numele şefilor? Numele vreunui coleg sau al vreunui subordonat?

— N-are niciun interes să-mi spună astfel de lucruri.

O credea. În timp ce era cu ea, ar fi fost în stare să creadă că nordul era la sud şi că pe copii îi aduce barza.

Îl observa, aşteptând întrebarea următoare.

— Înţelege consecinţele publicării acestui material? întrebă el. Vreau să spun, în ceea ce-l priveşte? Ştie că se joacă cu focul?

— Susţine că sunt momente când acţiunea primează şi că trebuie să te gândeşti la consecinţe doar atunci când apar. Părea că se aştepta să-l audă continuând, dar el învăţase să încetinească ritmul. Dacă avem un ţel clar, putem face un pas înainte. Dacă avem mai multe ţeluri în acelaşi timp, nu vom înainta deloc.

— În ceea ce te priveşte, s-a gândit la consecinţe, în situaţia în care ceva din toate acestea iese la iveală?

— S-a resemnat.

— Dar tu?

— Fireşte. A fost şi hotărârea mea. Altfel, de ce l-aş sprijini?

— Dar copiii? întrebă