— Este pentru binele lor şi al generaţiei lor, spuse ea cu o hotărâre vecină cu furia.

— Şi consecinţele pentru Maica Rusia?

— Apreciem că distrugerea Rusiei este preferabilă distrugerii întregii omeniri. Cea mai grea povară este trecutul. Pentru toate naţiunile, nu doar pentru Rusia. Ne considerăm călăii trecutului. „Dacă nu suntem în stare să ne distrugem trecutul, spune el, cum vom putea oare să ne construim viitorul? Nu trebuie să clădim o lume nouă până nu am scăpat de mentalităţile celei vechi. Pentru a exprima adevărul trebuie să fim pregătiţi să devenim apostolii negativismului.” Îl citează pe Turgheniev. „Nihilistul este persoana care nu ia nimic drept sigur, oricât de respectat ar fi acest principiu.”

— Şi tu?

— Eu nu sunt nihilistă. Sunt umanistă. Dacă ne este dat să jucăm un rol pentru viitor, trebuie să-l jucăm.

Căută în vocea ei o urmă de îndoială. N-a descoperit. Tonul ei era perfect.

— De când vorbeşte în felul acesta? Dintotdeauna? Sau doar de curând?

— A fost întotdeauna un idealist. Aşa e firea lui. A avut întotdeauna un spirit extrem de critic, dar în sens constructiv. A fost o vreme când reuşea să se convingă pe el însuşi că armele de distrugere în masă erau atât de redutabile, încât prin efectul lor ar înlătura războiul. Credea că acestea ar putea produce o schimbare în modul de gândire al autorităţilor militare. Era convins de paradoxul că armele cele mai puternice conţineau cea mai mare capacitate de menţinere a păcii. A fost, din acest punct de vedere, cel mai entuziast adept al opiniilor strategice americane.

Îşi lăsase privirea către el. Simţea mijind în ea o nevoie. Se înviora şi se apropia de el. Sub cerul Moscovei, se dezbăra de neîncredere, după prea multă însingurare şi frustrare.

— Atunci, ce l-a făcut să se schimbe?

— A fost confruntat ani de zile cu incompetenţa şi aroganţa organismelor noastre militare şi birocratice. A văzut cum progresul are mâinile şi picioarele legate. Aşa s-a exprimat el. Se simte însufleţit de perestroika şi de perspectiva păcii mondiale. Dar asta nu-l face să fie utopic, nici inactiv. Ştie că nimic nu se realizează de la sine. Ştie că poporul nostru este amăgit şi lipsit de putere colectivă. Noua revoluţie trebuie impusă de sus. De către intelectuali. De către artişti. De către conducători. De către oamenii de ştiinţă. Doreşte să-şi aducă propria contribuţie ireversibilă potrivit îndemnurilor conducerii noastre. Citează o zicală rusească: „Dacă gheaţa e subţire, trebuie să umbli repede”. Spune că am trăit prea mult într-o epocă de care nu mai avem nevoie. Progresul poate fi realizat doar după încheierea acestei epoci.

— Eşti de aceeaşi părere?

— Da, la fel ca şi tine. Se înflăcărează. O engleză de-a dreptul perfectă, învăţată la mănăstire, învăţată din clasicii autorizaţi. Spune că te-a auzit criticându-ţi ţara în aceiaşi termeni!

— Are şi el gânduri simple, ca toată lumea? întrebă Barley. Vreau să spun, îi plac filmele? Ce fel de maşină conduce?

Întoarse capul, iar Barley o vedea din profil, cu chipul proiectat pe cerul senin. Mai luă o gură de scotch.

— Spuneai că ar putea fi fizician, îi aminti el.

— A studiat fizica. Cred că are calificări şi în unele domenii ale ingineriei. În sectorul său de lucru, cred că nu se prea ţine seama de diplome.

— Unde a studiat?

— Din şcoală încă, era considerat un copil-minune. La paisprezece ani a câştigat Olimpiada de Matematică. Succesul său a fost menţionat în toată presa din Leningrad. S-a dus la IMSOL. Apoi a urmat studii postuniversitare. Este cu adevărat strălucitor.

— Când mergeam la şcoală, ăsta era genul de elevi pe care îi uram, spuse Barley, neliniştit de privirea ei mânioasă.

— Dar nu l-ai urât pe Goethe. L-ai inspirat întotdeauna. Îl citează deseori pe prietenul său Scott Blair. „Dacă mai există o speranţă, ar trebui toţi să ne trădăm patria”. Ai spus într-adevăr aşa ceva?

— Ce este IMSOL?

— Este Institutul de Mecanică şi Ştiinţe Optice din Leningrad. După universitate, a fost trimis la Novosibirsk pentru a studia la Akademgorodok, oraşul oamenilor de ştiinţă. A ajuns candidat în ştiinţe, doctor în ştiinţe. A avut succes în toate.

Ar fi vrut să o întrebe mai multe despre ce voia să însemne „în toate”, dar îi era teamă să o grăbească, aşa că o lăsă să vorbească despre ea însăşi.

— Cum te-ai încurcat cu el?

— Eram o copilă.

— Câţi ani avea copila?

O simţi din nou cuprinsă de reticenţe, apoi destinzându-se, ca şi cum şi-ar fi reamintit că era într-o companie sigură cu el sau într-o companie atât de puţin sigură că nu mai conta dacă se compromitea şi mai mult.

— Eram o mare intelectuală la vârsta de şaisprezece ani, spuse ea cu un surâs grav.

— Dar geniul câţi ani avea?

— Treizeci.

— În ce an se întâmpla asta?

— 1968. Mai credea încă în idealurile păcii. Spunea că nu vor trimite niciodată tancurile. „Cehii sunt prietenii noştri, spunea el. La fel ca sârbii şi bulgarii. Dacă ar fi fost vorba de Varşovia, poate ar trimite tancurile. Dar împotriva cehilor noştri, niciodată, niciodată.”

Se întoarse complet cu spatele către el. Întruchipa prea multe femei. Era cu spatele la el şi vorbea către cer, însă îl atrăgea în viaţa ei şi făcea din el confidentul ei.

Era în august, la Leningrad, spuse ea, avea şaisprezece ani şi învăţa franceza şi germana în ultimul an de şcoală. Era o elevă eminentă, o pacifistă şi o revoluţionară de cel mai romantic tip posibil. Se afla pe pragul de a deveni femeie şi se credea matură. Vorbea despre ea cu ironie. Îi citise pe Erich Fromm, pe Ortega y Gasset şi pe Kafka, şi văzuse filmul Dr. Strangelove. Găsea ideile lui Saharov juste, dar considera greşită metoda sa. O preocupau evreii ruşi, dar împărtăşea vederile tatălui ei, şi anume că şi-au făcut-o cu mâna lor. Tatăl ei era profesor de ştiinţe umaniste la universitate, iar şcoala pe care o urma era pentru fiii şi fiicele membrilor nomenclaturii leningrădene. Era august 1968, însă Katia şi prietenii ei mai nutreau încă speranţe politice. Barley încerca să-şi aducă aminte dacă în ceea ce îl priveşte nutrise vreodată speranţe politice, dar ajunse la concluzia că era puţin probabil. Vorbea de parcă nimic nu o va mai putea opri. Barley şi-ar fi dorit să o mai poată ţine de mână,