— Noi credeam că se realizează o apropiere între Est şi Vest, spuse ea. Când studenţii americani au protestat împotriva războiului din Vietnam, am fost mândri de ei şi i-am considerat tovarăşii noştri. Când s-au revoltat studenţii parizieni, am fi dorit să fim alături de ei pe baricade, purtând frumoasele lor haine franţuzeşti.

Întoarse capul şi-i zâmbi lui Barley peste umăr. O lună nouă apăruse la stânga ei, deasupra stelelor, iar Barley, din amintirile sale literare, ştia că era prevestitoare de rău. Un stol de pescăruşi poposi pe un acoperiş de vizavi. „Nu te voi părăsi niciodată”, gândi el.

— La noi în curte, era un bărbat care lipsise de acasă nouă ani, spunea ea. S-a întors într-o dimineaţă, pretinzând că nu fusese plecat niciodată. Tatăl meu l-a invitat la cină şi i-a pus muzică toată seara. Nu cunoscusem, în mod conştient, pe nimeni care să fi fost de curând persecutat, aşa că, fireşte, speram că va vorbi despre ororile lagărelor. Tot ceea ce a vrut, însă, a fost să asculte Şostakovici. Nu înţelegeam pe vremea aceea că sunt suferinţe ce nu pot fi descrise. Din Cehoslovacia ne parveneau informaţii despre reforme extraordinare. Credeam că toate aceste reforme vor ajunge până în Uniunea Sovietică, că vom avea valută forte şi că vom fi liberi să călătorim.

— Nu mi-ai spus nimic despre mama ta.

— Murise.

— Cum s-a prăpădit?

— De tuberculoză. Era bolnavă când m-am născut. La 20 august, la Clubul Oamenilor de Ştiinţă s-a proiectat un film de Godard. A fost o vizionare pentru un cerc restrâns.

Fără să vrea, vocea ei devenise aspră.

— Invitaţia era pentru două persoane. Tatăl meu, după ce se interesase despre conţinutul moral al filmului, n-ar fi vrut să mă ia, însă eu am insistat. În cele din urmă, a hotărât că pot să-l însoţesc, nu de alta, dar să-mi perfecţionez cunoştinţele de limba franceză. Cunoşti Clubul Oamenilor de Ştiinţă din Leningrad?

— N-aş putea spune, răspunse el, lăsându-se pe spate.

— Ai văzut ? bout de souffle?

— Am avut unul din rolurile principale, spuse Barley, făcând-o să râdă, în timp ce-şi sorbea scotch-ul.

— Îţi aminteşti că este un film foarte tensionat. Da?

— Da.

— Este filmul cel mai puternic pe care l-am văzut vreodată. Toată lumea a fost foarte impresionată, dar pentru mine a fost ca o lovitură de trăsnet. Clubul Oamenilor de Ştiinţă se află pe malul Nevei. Este aureolat de gloria trecutului. Are scări de marmură şi canapele foarte joase, pe care îţi vine greu să te aşezi într-o fustă strâmtă. O vedea din nou din profil, cu ochii aţintiţi înainte. Are o minunată grădină de iarnă şi o încăpere ca o moschee, cu draperii grele şi covoare moi. Tatăl meu mă iubea foarte mult, doar din grijă pentru mine era foarte sever. După sfârşitul filmului, ne-am dus în sufrageria lambrisată. Era superbă. Ne-am aşezat în jurul meselor lungi şi acolo l-am cunoscut pe Iakov. Mi l-a prezentat tatăl meu: „Acesta este noul geniu din lumea fizicii”, a spus el. Tatăl meu are câteodată tendinţa neplăcută de a fi sarcastic cu tinerii. Iakov era foarte frumos. Auzisem câte ceva despre el, dar nu-mi spusese nimeni cât de vulnerabil era, mai curând ca un artist, decât ca un om de ştiinţă. L-am întrebat ce făcea şi mi-a răspuns că se întorsese la Leningrad pentru a-şi regăsi inocenţa. Am râs şi, pentru o fată de şaisprezece ani, i-am dat o replică impresionantă. Am spus că mi se părea curios ca, dintre toţi oamenii, un savant să caute inocenţa. Mi-a explicat că la Akademgorodok se dovedise mult prea strălucit în anumite domenii şi, ca atare, devenise prea atrăgător pentru militari. Se pare că în probleme de fizică, graniţa între cercetările în scopuri paşnice şi cele făcute în scopuri militare este adesea minimă. Acum îi ofereau totul – privilegii, bani pentru cercetările sale – dar îi refuza în continuare, întrucât dorea să-şi menajeze energia pentru scopuri paşnice. Acest fapt i-a înfuriat, întrucât sunt obişnuiţi să recruteze crema savanţilor noştri fără a întâmpina vreun refuz. Aşa că se întorsese la vechea sa universitate pentru a-şi regăsi inocenţa. Îşi propusese iniţial să studieze fizica teoretică şi era în căutare de persoane influente care să-l sprijine, dar acestea se dovedeau reticente datorită atitudinii lui. Nu avea autorizaţie de şedere în Leningrad. Vorbea foarte liber, cum nu-şi pot permite decât oamenii noştri de ştiinţă. Era entuziasmat de Akademgorodok. Povestea despre străinii care treceau în acele zile pe acolo, tineri americani străluciţi de la Stanford şi de la MIT, şi englezi. Vorbea despre pictorii interzişi la Moscova, care aveau totuşi dreptul să expună la Akademgorodok. Seminariile, intensitatea vieţii, liberul schimb de idei şi, aşa cum mă aşteptam, dragostea. „În ce altă ţară, în afară de Rusia, ar veni Richter şi Rostropovici să cânte special pentru oamenii de ştiinţă, Okudjava să cânte şi Voznesenski să-şi citească poemele?! Aceasta este lumea pe care noi, oamenii de ştiinţă, trebuie să o clădim pentru alţii!” Glumea, şi eu râdeam ca o femeie în toată firea. Era foarte spiritual pentru vremurile acelea, dar şi foarte vulnerabil, aşa cum este şi azi. E o parte din el care refuză să crească. Artistul, dar şi perfecţionismul din el. Încă de pe atunci denunţa pe faţă incompetenţa autorităţilor. Spunea că erau atâtea ouă şi atâţia cârnaţi la magazinul cu autoservire din Akademgorodok, încât veneau cu autobuzele de la Novosibirsk şi, până la orele zece dimineaţa, goleau efectiv rafturile. De ce oare nu puteau face ouăle călătoria în locul oamenilor? Ar fi fost mult mai bine! Nimeni nu ridica gunoiul, spunea el, iar curentul electric era des oprit. Uneori grămezile de gunoaie de pe străzi se ridicau la înălţimea genunchiului, şi-i mai spun „Paradisul savanţilor”! Am mai făcut un comentariu de copil precoce: „Ăsta-i necazul cu Paradisul. Nu e nimeni acolo care să ridice gunoiul!” Toată lumea s-a amuzat enorm. M-am bucurat de foarte mult succes. Îi descria pe cei din vechea gardă,