care se confruntau cu ideile oamenilor noi, pledând, dând din cap ca ţăranii care vedeau un tractor pentru prima oară. „Nu contează! a exclamat el. Progresul va triumfa! A spus că trenul blindat al Revoluţiei, pe care Stalin l-a făcut să deraieze, se punea din nou în mişcare, iar următoarea staţie va fi Marte. Tatăl meu l-a întrerupt cu una dintre remarcile sale sarcastice. Găsea că Iakov are gura prea mare. „Dar, Iakov Efremovici, nu este Marte Zeul Războiului?” Iakov a căzut imediat pe gânduri. Nu-mi imaginasem că un om se poate schimba atât de repede, acum curajos, iar în secunda următoare atât de însingurat şi de abătut. Îl învinovăţeam pe tatăl meu.

Eram furioasă pe el. Iakov a încercat să-şi revină, dar tatăl meu îl împinsese în disperare.

— Ţi-a vorbit Iakov despre propriul tată?

Se aşezase de partea cealaltă a jgheabului, cu spatele lipit de acoperişul de gresie în pantă, cu picioarele ei lungi întinse, cu rochia strânsă pe trup. Cerul se întuneca în spatele ei, luna şi stelele străluceau din ce în ce mai sus.

— Mi-a spus că tatăl său murise de o supradoză de inteligenţă, replică Barley.

— A luat parte la o răzmeriţă în lagăr. Era disperat. Iakov n-a ştiut mulţi ani de moartea tatălui său. Într-o bună zi, un bătrân s-a prezentat la Iakov acasă şi i-a spus că-l împuşcase pe tatăl său. Fusese gardian în acel lagăr şi i se ordonase să facă parte din plutonul de execuţie pentru răsculaţi. Au fost mitraliaţi cu zecile aproape de gara Vorkuta. Gardianul plângea. Iakov nu avea decât paisprezece ani. L-a iertat şi l-a cinstit pe bătrân cu votcă.

„N-aş putea face aşa ceva, gândi Barley. Nu mă ridic la înălţimea acestor oameni.”

— În ce an a fost împuşcat tatăl său? întrebă el.

„Fă ca hârciogul. Cam atât te pricepi.”

— Cred că era în primăvara anului 1952. În timp ce Iakov tăcea, toată lumea de la masă începu să discute cu vehemenţă despre Cehoslovacia, continuă ea în engleza ei perfectă, dar vetustă. Unii spuneau că banda conducătoare va trimite tancurile. Tatăl meu era sigur de asta. Alţii spuneau că actul lor ar fi justificat. Tatăl meu a spus că o vor face, fie că era justificat, fie că nu. „Ţarii roşii vor face exact aşa cum vor avea chef, a spus el, cum făcuseră şi ţarii albi. Sistemul va câştiga, pentru că sistemul câştigă întotdeauna, iar sistemul este blestemul nostru.” Aceasta era convingerea tatei şi, mai târziu, a devenit şi a lui Iakov. Dar Iakov, la vremea aceea, mai credea cu hotărâre în revoluţie. Dorea ca moartea părintelui său să nu fi fost în van. Asculta cu atenţie spusele tatălui meu, dar începuse să fie agresiv. „Nu vor trimite niciodată tancurile! Revoluţia va supravieţui!” Dădu cu pumnul în masă. I-ai văzut mâinile? De pianist, atât de albe, cu degete atât de subţiri? Băuse. Şi tata întrecuse măsura şi începuse să se înfurie. Dorea să fie lăsat în plata Domnului cu pesimismul său. Ca distins umanist, nu-i plăcea să fie contrazis de către un tânăr om de ştiinţă, pe care-l considera arivist. S-ar putea ca tata să fi fost gelos, pentru că, în timp ce se certau, eu m-am îndrăgostit nebuneşte de Iakov. Barley mai luă o gură de scotch.

— Nu te şochează? întrebă ea pe un ton indignat, când îi reveni zâmbetul pe faţă? O fată de şaisprezece ani să se îndrăgostească de un bărbat de treizeci de ani, cu experienţă?

Barley nu avea replica pe loc, dar îşi dădea seama că ea avea nevoie de asigurări.

— Am rămas fără grai, dar în mare aş spune că au avut amândoi foarte mult noroc, spuse el.

— La sfârşitul recepţiei, l-am rugat pe tatăl meu să-mi dea trei ruble ca să merg împreună cu prietenele să mâncăm o îngheţată la cafeneaua Sever. La recepţie veniseră câteva fete de universitari, dintre care unele erau colege cu mine de şcoală. Ne-am strâns câteva, iar eu l-am invitat pe Iakov să ne însoţească. Pe drum l-am întrebat unde locuieşte şi mi-a spus că pe strada profesorului Popov. M-a întrebat: „Ştii cine a fost Popov?” Am râs. Toată lumea ştie cine este, i-am răspuns. Popov a fost marele inventator rus al radioului, care a transmis un semnal chiar înaintea lui Marconi, am continuat eu. Iakov nu era tot atât de convins şi mi-a replicat: „Poate că Popov nici n-a existat. Poate că a fost inventat de Partid pentru a da satisfacţie obsesiei noastre ruseşti de a fi primii care am inventat orice”. Mi-am dat seama că se mai lupta cu îndoielile sale cu privire la soarta Cehoslovaciei.

Nefiind în stare să ofere un răspuns inteligent, Barley dădu înţelept din cap.

— L-am întrebat dacă locuia singur sau la comun. Spunea că are o cameră pe care o împarte cu o veche cunoştinţă de la IMSOL, care lucra într-un laborator special, muncă de noapte, aşa că se întâlneau rar. I-am spus atunci: „Arată-mi unde locuieşti. Vreau să ştiu daca locuinţa e confortabilă”. A fost primul meu iubit, zise ea simplu. A fost extrem de delicat, aşa cum m-am aşteptat să fie, dar plin de pasiune.

— Bravo, spuse Barley, atât de încet că probabil ea nici nu l-a auzit.

— Am stat cu el trei ore şi m-am întors acasă cu ultimul metrou. Tatăl meu nu se culcase şi mă aştepta, iar eu i-am vorbit ca un străin venit în vizită. Nu am dormit. A doua zi am auzit buletinul de ştiri în limba engleză al BBC-ului. Tancurile intraseră în Praga. Tatăl meu, care prezisese acest lucru, era disperat. Dar nu de tata îmi păsa mie. În loc să mă duc la şcoală, m-am întors să-l caut pe Iakov. Colegul său de cameră mi-a spus că-l puteam găsi la Saigon, cum i se zicea cafenelei de pe Nevski Prospekt, un loc frecventat de poeţi, de traficanţi de droguri, de bişniţari, dar nu de fiice de profesori. Bea cafea, dar era beat, o ţinuse într-una pe votcă de când auzise ştirile. „Tatăl tău a avut dreptate, a spus el. Sistemul va ieşi întotdeauna învingător. Noi vorbim de libertate, dar suntem opresori.” Trei luni mai târziu