s-a întors la Novosibirsk. Era supărat pe el însuşi, dar s-a dus. „Trebuie să alegi între a muri de obscuritate şi a muri de compromis, a spus el. Întrucât este o alegere între moarte şi moarte, e mai bine să alegem alternativa mai agreabilă.”

— Tu cum ai reacţionat? întrebă Barley.

— Mi-a fost ruşine pentru el. I-am spus că fusese idealul meu şi că mă dezamăgise. Citisem romanele lui Stendhal, aşa că i-am vorbit pe tonul unei mari eroine franceze. Credeam, cu toate acestea, că luase o hotărâre imorală. Spusese ceva şi făcuse altceva. În Uniunea Sovietică, i-am spus eu, sunt prea mulţi care procedează aşa. I-am spus că nu voi mai vorbi cu el până când nu revine asupra deciziei sale imorale. I-am reamintit de E.M. Forster, pe care îl admiram amândoi. I-am spus că trebuie să fie coerent, să-şi armonizeze gândirea cu acţiunea. Fireşte că m-am domolit repede şi am reluat pentru un timp legătura. Nu mai avea acelaşi romantism. După ce şi-a preluat noua slujbă, mi-a scris în mai multe rânduri, dar fără căldură. Mi-era ruşine pentru el. Poate şi de mine.

— Şi aşa te-ai măritat cu Volodea, spuse Barley.

— Da, aşa.

— Dar l-ai păstrat şi pe Iakov, sugeră el, ca şi cum era lucrul cel mai normal de pe lume.

Se îmbujoră şi se încruntă în acelaşi timp.

— Un timp, da, Iakov şi cu mine am continuat legătura tainică. Nu ne întâlneam des, doar uneori. Spunea că suntem un roman neterminat. Fiecare aştepta din partea celuilalt un ajutor în a-şi împlini destinul. Avea dreptate, dar subestimasem puterea influenţei lui asupra mea şi a influenţei mele asupra lui. Credeam că, dacă ne vom întâlni mai mult, ne vom putea elibera unul de altul. Când mi-am dat seama că lucrurile nu stăteau astfel, am încetat să-l mai văd. Îl iubeam, dar refuzam să-l văd. Eram gravidă cu Volodea.

— Când v-aţi reîntâlnit?

— După ultimul târg de carte de la Moscova. Ai acţionat ca un catalizator. Luase concediu şi o ţinea într-o beţie. Scrisese multe rapoarte interne şi adresase numeroase plângeri oficiale. Dar n-au avut darul să impresioneze sistemul, deşi cred că reuşise să irite autorităţile. Ceea ce i-ai spus i-a mers drept la inimă. Cuvintele tale dădeau expresie propriilor lui gânduri într-un moment crucial al vieţii sale şi ai realizat legătura dintre vorbele şi acţiunile lui, ceea ce lui Iakov îi venise greu să facă. A doua zi mi-a dat telefon la birou, folosind un pretext oarecare. Împrumutase apartamentul unui prieten. Relaţia mea cu Volodea se destramă; locuiam împreună, întrucât trebuia să mai aştepte până i se repartiza un spaţiu locativ. În timp ce ne aflam în camera amicului său, Iakov mi-a vorbit foarte mult despre tine. Erai cel care îl făcuseşi să vadă lucrurile clar. Este exact ceea ce mi-a spus: „Englezul acesta mi-a dat soluţia. De acum înainte nu mai contează decât acţiunea şi spiritul de sacrificiu”. „Vorbele sunt blestemul societăţii ruse. Ele înlocuiesc faptele.” Iakov ştia că am contacte cu editorii occidentali, aşa că mi-a spus să-ţi caut numele pe lista noastră de vizitatori străini la târg. S-a apucat imediat de lucru pentru a pregăti manuscrisul. Trebuia să ţi-l dau ţie. Bea îngrozitor de mult. Mă temeam pentru el. „Cum poţi să scrii când eşti beat?” Mi-a răspuns că bea ca să supravieţuiască.

Barley luă o nouă înghiţitură de whisky.

— I-ai spus lui Volodea despre Iakov?

— Nu.

— A descoperit Volodea legătura voastră?

— Nu.

— Atunci, cine ştie?

Se pare că-şi pusese şi ea această întrebare, întrucât răspunsul fu foarte prompt:

— Iakov nu le spune prietenilor săi nimic. Asta ştiu. Când împrumut eu un apartament, spun că este pentru nişte chestiuni particulare. În Rusia trăim cu secretul, cu singurătatea, dar nu avem niciun cuvânt pentru intimitate.

— Dar prietenelor tale? Nu le-ai făcut nicio aluzie?

— Nu suntem îngeri. Dacă le cer anumite favoruri, desigur că fac şi ele unele supoziţii. Câteodată eu sunt cea care le acord favoruri. Asta e tot.

— Nu l-a ajutat nimeni pe Iakov la redactarea manuscrisului său?

— Nu.

— Niciunul din tovarăşii lui de băutură?

— Nu.

— Cum poţi fi sigură?

— Pentru că ştiu că trăieşte singur cu gândurile sale.

— Eşti fericită cu el?

— Poftim?

— Îţi place? Îl iubeşti? Te face să râzi?

— Cred că Iakov este un spirit deosebit, dar vulnerabil, care nu poate supravieţui fără mine. Ca să fii perfecţionist, trebuie să fii copil. Să nu ai simţ practic. Cred că, fără mine, s-ar prăbuşi.

— Crezi că e prăbuşit acum?

— Iakov ar spune: „Cine este sănătos la minte? Cel care plănuieşte exterminarea omenirii sau cel care ia măsuri pentru a o preveni?”

— Cum rămâne cu cel care le face pe amândouă?

N-a răspuns. O provoca şi ea o ştia. Era gelos, dorind să-i submineze încrederea.

— E însurat? întrebă el.

O umbră de mânie îi întunecă privirea.

— Nu cred că este însurat, dar nu are nicio importanţă.

— Are copii?

— Pui întrebări ridicole.

— Situaţia este mai curând ridicolă.

— Spune că fiinţele umane sunt singurele creaturi care fac victime din copiii lor. Este hotărât să nu furnizeze victime societăţii noastre.

„În afara copiilor tăi”, gândi Barley, dar reuşi să se reţină să o spună cu voce tare.

— Deci, i-ai urmărit cariera cu interes, sugeră el pe un ton aspru, revenind la întrebarea cu privire la statutul lui Goethe.

— De la distanţă, fără să intru în detalii.

— Şi în tot acest timp tu n-ai ştiut la ce lucrează? Asta vrei să spui?

— Ştiam doar ceea ce deduceam din discuţiile noastre despre problemele etice. „A câta parte din omenire trebuie exterminată pentru a salva omenirea? Cum putem vorbi despre lupta pentru pace când plănuim războaie îngrozitoare? Cum putem vorbi de selectarea ţintelor, când nu suntem siguri de precizia loviturii?” Când discutăm aceste probleme, sunt conştientă, fireşte, de implicarea lui practică! Când îmi spune că pericolul cel mai mare pentru omenire nu este realitatea puterii sovietice, ci iluzia ei, nu-i pun întrebări. Îl încurajez. Îl rog să fie consecvent şi curajos, dacă este necesar. Dar nu-i pun întrebări.

— Rogov? N-a menţionat niciodată un anumit Rogov? Profesorul Arkadi Rogov?

— Ţi-am mai spus. Nu discută niciodată despre colegii săi.

— Cine a spus că Rogov ar fi coleg?

— Am dedus din întrebarea ta, răspunse ea cu aprindere.

Şi din nou el o crezu.

— Cum comunici cu el? întrebă Barley, revenind la un ton mai amabil.

— N-are nicio importanţă. Când un anumit prieten de-al său primeşte un