— Ştie acel anumit prieten de la cine provine acel anumit mesaj?

— N-are de ce. Ştie doar că este o femeie. Asta e tot.

— Iakov se teme?

— Dat fiind că vorbeşte atât de mult despre curaj, presupun că îi este frică. Îl citează pe Friedrich Nietzsche: „Supremul bine este să nu-ţi fie frică”. Îl citează pe Pasternak. „Rădăcinile frumuseţii.”

— Dar ţie, ţi-e frică?

Ea îşi întoarse privirea. La casele de vizavi se luminau ferestrele.

— Nu trebuie să mă gândesc doar la copiii mei, ci la toţi copiii, spuse femeia.

Observă două lacrimi neşterse pe obrajii ei. Mai bău o gură de whisky şi fredona câteva măsuri din „Count” Basie. Când o privi din nou, lacrimile îi dispăruseră.

— Vorbeşte despre marea minciună, spuse ea, ca şi cum tocmai îşi reamintise.

— Care mare minciună?

— Totul face parte din aceeaşi mare minciună, până la cea mai mică piesă de schimb pentru cea mai neînsemnată armă. Până şi rezultatele care sunt transmise Moscovei sunt supuse marii minciuni.

— Rezultate? Ce rezultate? Rezultatele cui?

— Nu ştiu.

— Ale experimentelor?

Părea că a uitat că negase.

— Cred că ale experimentelor. Cred că vrea să spună că rezultatele testelor sunt falsificate în mod deliberat pentru a satisface ordinele generalilor şi cerinţele producţiei oficiale stabilite de către birocraţi. Poate că el însuşi le falsifică. Este un om foarte complicat. Vorbeşte uneori despre numeroasele sale privilegii de care a ajuns să-i fie ruşine.

„Lista de cumpărături”, aşa numise Walter chestionarul. Cu un simţ moderat al datoriei, Barley bifă ultimele articole.

— A menţionat vreun proiect anume?

— Nu.

— Că ar fi implicat în sistemele de comandă? Modul în care este controlat comandantul-şef?

— Nu.

— Ţi-a spus vreodată ce măsuri sunt luate pentru a preveni lansările greşite?

— Nu.

— A făcut vreo aluzie c-ar putea fi angajat în procesarea de date?

Katia obosise.

— Nu.

— Se bucura de vreo promovare din când în când? I se decernează medalii? Se dau recepţii în onoarea sa când urcă pe scară ierarhică?

— Nu vorbeşte despre promovări decât pentru a spune că acestea sunt legate de corupţie. Ţi-am mai spus că s-ar putea ca el să fi fost prea vehement în criticarea sistemului. Nu ştiu.

Se îndepărtase de el din nou. Chipul îi era pe jumătate ascuns de perdeaua de păr.

— Ai face mai bine să-i pui tu însuţi orice alte întrebări, spuse ea pe tonul cuiva care-şi face bagajele să plece. Vrea să vă întâlniţi la Leningrad vineri. Urmează să participe la o conferinţă importantă la una dintre instituţiile alea ştiinţifico-militare.

Cerul păru să se mişte. Barley simţi răcoarea nopţii. Îl învăluise ca un nor îngheţat, deşi cerul era întunecat, dar limpede, iar luna nouă, care stătea neclintită în sfârşit, răspândea o strălucire caldă.

— A propus trei locuri şi trei ore de întâlnire, continuă ea pe acelaşi ton neutru. Te rog să te prezinţi la fiecare întâlnire, până când veţi reuşi să vă vedeţi. Se va prezenta la una dintre acestea, dacă poate. Îţi trimite salutările şi mulţumirile sale. Ţine la tine.

Îi dictă trei adrese şi-l urmări cum le notează în agendă, cerându-şi scuze că le codifica. Apoi aşteptă până când Barley încetă să strănute, urmărindu-l cum icneşte şi-L blestemă pe Creator.

Au luat masa ca doi amanţi epuizaţi într-un restaurant amenajat într-o pivniţă, împreună cu un câine bătrân cenuşiu şi un ţigan care cânta blues la o chitară. Cine era patronul, cine permitea existenţa acestui loc şi de ce erau mistere pe care Barley nu şi-a bătut niciodată capul să le dezlege? Tot ceea ce ştia era că, într-o viaţă anterioară, cu ocazia unui târg de carte uitat de Dumnezeu, ajunsese aici beat mort, cu un grup de editori polonezi trăsniţi, şi că a cântat Bless This House la saxofonul cuiva.

Îşi vorbeau cu oarecare stângăcie şi, pe măsură ce timpul trecea, între ei se adâncea o prăpastie, până când Barley avu impresia că-i înghite propria lipsă de importanţă. Se uită la ea cu insistenţă, conştient că n-avea nimic ce să-i ofere din care ea să nu aibă înzecit. În mod obişnuit, i-ar fi făcut o declaraţie pătimaşă de dragoste. O cufundare în absolut ar fi fost esenţială pentru nevoia sa de a destinde atmosfera tensionată a unei relaţii pe cale să se înfiripe. Dar în prezenţa Katiei nu găsea niciun fel de absolut pe care să-l confrunte cu al ei. Îşi văzu viaţa ca o serie de reînvieri inutile, un eşec înlocuindu-l pe altul. Se îngrozea la ideea că aparţinea unei societăţi care exista doar în numele materialismului, o societate atât de puţin preocupată de marile ei probleme. Dar nu-i putea mărturisi niciunul dintre aceste gânduri. Orice i-ar fi spus ar fi fost un atac la imaginea pe care şi-o formase despre el, iar Barley nu avea nimic ce să-i ofere în schimb.

În timp ce vorbeau despre cărţi, o vedea îndepărtându-se puţin câte puţin de el. Avea o înfăţişare distrată, o voce impersonală, încerca prin toate mijloacele să şi-o apropie, cânta şi dansa, dar ea era departe. Îi făcea aceleaşi declaraţii insipide pe care fusese nevoit să le asculte toată ziua cât aşteptase s-o întâlnească. „Într-un minut, gândi el, îi voi povesti despre Potomac Boston şi-i voi explica faptul că nu există nicio legătură între fluviu şi oraş.” Doamne iartă-l, tocmai asta făcea.

Spre orele douăzeci şi trei, după ce se stinseseră luminile în restaurant şi Barley o însoţi pe Katia până la staţia de metrou, prin strada pustie, îi trecu prin minte gândul absurd că ar fi putut să-i facă şi el aceeaşi sau aproape aceeaşi impresie pe care Katia i-o făcuse lui. Îl luase de braţ. Îşi sprijinea degetele de interiorul antebraţului lui şi făcea paşi mari ca să intre în ritm cu el. Cuşca albă a ascensorului se deschisese pentru a o primi. Lustrele străluceau deasupra capetelor lor ca nişte brazi de Crăciun întorşi cu susul în jos. Barley o cuprinse pe Katia în braţe pentru a-şi lua rămas-bun în stilul tradiţional rusesc: un sărut pe obrazul stâng, un sărut pe obrazul drept, un alt sărut pe obrazul stâng şi noapte bună.

— Domnule Blair? Mi s-a părut că v-am zărit! Ce coincidenţă! Urcaţi în maşină. Vă conduc acasă!

Barley se urcă, iar Wicklow, cu o agilitate de acrobat, se strecură