L-au lăsat la Hotel Odessa şi au plecat mai departe. Aveau de lucru. Holul hotelului semăna cu o sală de aşteptare de aeroport pe timp de ceaţă groasă. Pe canapele şi în fotolii moţăiau clienţi clandestini, care plătiseră preţul convenit. Barley se uită compătimitor la ei, strâmbând din nas. Unii erau în treninguri, iar alţii îmbrăcaţi mai de Doamne-ajută.

— Vrea cineva o duşcă? strigă el destul de tare. Niciun răspuns. Nu vrea nimeni un pahar de whisky? se interesă el, scoţând sticla încă plină pe trei sferturi din uriaşul buzunar interior al impermeabilului. Bău o gură zdravănă pentru a le da exemplu, apoi trecu sticla din mână în mână.

Aşa îl găsi Wicklow, două ore mai târziu, în hol, stând pe vine într-un grup de noctambuli recunoscători, bucurându-se de o ultimă gură de băutură înainte de a se duce la culcare.

— Cine naiba sunt noii americani ai lui Clive? i-am şoptit eu lui Ned, în timp ce eram adunaţi cu religiozitate în jurul magnetofonului lui Brock, în sala de operaţiuni.

Orologiul Londrei bătu orele şase. Victoria Street nu-şi începuse mârâitul de dimineaţă. Scârţâitul rolei pe care Brock derula banda evocă ciripitul păsărelelor. Sosise prin curier cu o jumătate de oră în urmă, după ce călătorise până la Helsinki cu valiza diplomatică, apoi până la Northolt prin cursa specială. Am fi putut evita toate aceste procedee costisitoare dacă Ned ar fi consimţit să asculte reclamele sforăitoare ale adepţilor tehnologiei, întrucât marii vrăjitori de la Langley nu se jurau decât pe un nou sistem care transmitea în siguranţă cuvântul vorbit. Dar Ned era Ned şi prefera întotdeauna metodele verificate.

Aşezat la biroul său, îşi punea semnătura pe un document pe care îl ascundea cu mâna. Împături foaia de hârtie, o puse într-un plic pe care îl lipi înainte de a-l încredinţa înaltei Emma, una din asistentele sale. Nemaisperând la niciun răspuns la întrebarea mea, am fost surprins de vehemenţa tonului lui Ned:

— Nişte escroci! se răsti el.

— Ăia de la Langley?

— Dumnezeu ştie! Serviciul de Securitate.

— Al cui? am insistat eu.

Dădu din cap, prea furios ca să răspundă. Să fi fost documentul pe care tocmai îl semnase sau prezenţa intruşilor americani? Erau doi. Johnny, de la rezidenţa lor din Londra, îi escortă. Amândoi purtau blazere bleumarin şi părul tuns scurt, şi afişau o curăţenie mormonă, pe care eu personal o găseam uşor respingătoare. Clive stătea în picioare, între ei, în timp ce Bob se aşezase pe scaun, în mod demonstrativ, la capătul celălalt al încăperii, lângă Walter, care arăta ca vai de lume… din cauza orei matinale, am presupus eu. Până şi Johnny părea stânjenit de prezenţa lor şi, foarte curând, am avut aceeaşi reacţie. Aceste chipuri, necunoscute şi îmbufnate, nu-şi aveau locul în sânul operaţiunii noastre, mai ales într-un moment de-a dreptul crucial. Păreau o adunare de bocitoare anticipând un deces iminent. Dar al cui? M-am uitat din nou la Walter, iar îngrijorarea mea a crescut şi mai mult.

I-am privit încă o dată pe noii americani atât de inodori, incolori şi insipizi. „Serviciul de Securitate”, spusese Ned. Dar de ce? Şi de ce acum? De ce se uitau la toată lumea, cu excepţia lui Walter? De ce se uita Walter la toată lumea cu excepţia lor? Şi de ce se aşezase Bob departe de ei, iar Johnny continua să se uite la mâinile sale? I-am mulţumit lui Dumnezeu când mi-au fost întrerupte gândurile.

Am auzit bubuitul paşilor pe scările de lemn. Brock pornise magnetofonul. Am auzit uşi trântindu-se şi înjurătura lui Barley când şi-a jupuit spatele de canatul ferestrei. Apoi din nou zgomot de paşi târşâiţi, când se căţărau către acoperiş.

Ai zice că e o şedinţă de spiritism, mi-am spus eu când s-au auzit primele cuvinte. Barley şi Katia ni se adresează de pe lumea cealaltă. Străinii imobili, cu feţele lor de câini, fuseseră acum uitaţi.

Ned era singurul dintre noi care avea cască de ascultare. Mai târziu, când am încercat-o, mi-am dat seama de diferenţă. Puteai auzi porumbeii Moscovei păşind pe acoperiş, respiraţia rapidă a Katiei atunci când vorbea. Puteai auzi bătăile inimii propriului spion prin microfoanele de contact.

Brock ne-a lăsat să ascultăm întreaga scenă de pe acoperiş înainte ca Ned să ordone o pauză. Numai noii noştri americani păreau indiferenţi, neafectaţi. Privirile lor sumbre treceau de la unul la altul, dar nu se opreau asupra nici unuia dintre noi. Walter se înroşi la faţă.

Brock porni din nou magnetofonul pentru a asculta scena de la masa de seară. Nimeni nu se mişca. Nici un oftat, nici un scârţâit de scaun, nici un fel de aplauze, nici măcar atunci când a oprit banda şi a derulat-o înapoi.

Ned îşi scoase casca.

— Iakov Efremovici, nume de familie necunoscut, fizician, în vârstă de treizeci de ani în 1968, adică născut în 1938, anunţă el luând un formular roz de cercetări din teancul din faţa lui pentru a nota ceva. Walter, alte sugestii?

Walter trebui să-şi vină în fire. Părea zăpăcit, iar vocea sa nu avea dezinvoltura obişnuită.

— Efrem, om de ştiinţă sovietic, alte nume necunoscute, tatăl lui Iakov Efremovici, împuşcat la Vorkuta, după răzmeriţa din primăvara anului 1952, declară el fără să se uite la carnetul de note. Nu pot să fie prea mulţi Efremi, de profesie cercetători ştiinţifici, care să fi fost executaţi pentru o supradoză de inteligenţă, chiar în zilele iubitului Stalin, adaugă el cam patetic.

„Oricât de absurd ar fi fost, am crezut că văd lacrimi în ochii săi. Poate că într-adevăr murise cineva”, am gândit eu privindu-i din nou pe cei doi mormoni ai noştri.

— Johnny? spuse Ned scriind în continuare.

— Ned, cred că ne oprim la Boris, alte nume necunoscute, văduv, profesor de ştiinţe umaniste, Universitatea din Leningrad, spre şaptezeci de ani, o fiică, Ecaterina, spuse Johnny, adresându-se tot mâinilor sale.

Ned completă o altă fişă şi o aruncă în tava de corespondenţă ca pe nişte bani de care era încântat să scape.

— Palfrey. Joci şi tu?

— Înscrie-mă pentru ziarele din Leningrad, dacă vrei, Ned, am spus eu cu un aer cât de detaşat posibil, simţind asupra mea privirea