sumbră a americanilor lui Clive. Aş vrea să-i cunosc pe concurenţi, cei care au luat startul şi învingătorii olimpiadelor de matematică din 1952, am spus eu, stârnind câteva râsete. Ca să fim siguri, adăugaţi-i şi pe cei din 1951 şi 1953. Se pot adăuga şi onorurile academice, obţinute pe parcurs: candidat în ştiinţe, doctor în ştiinţe. „Obţinea tot ce dorea”, spusese ea. Se poate verifica asta, vă rog? Mulţumesc.

După ce au fost puse toate mizele pe masă, Ned o căută pe Emma cu o privire fioroasă pentru a duce formularele la arhive. Dar acest lucru nu-l satisfăcea pe Walter, brusc hotărât să fie luat în seamă. Pentru că, sărind în picioare, se apropie cu cei 165 de cm ai săi de biroul lui Ned, cu pumnii lui mici avântaţi în faţă.

— Mă ocup personal de toată munca asta de cercetare, anunţă el pe un ton mult prea grandilocvent, strângând teancul de hârtii roz la piept. Acest război este mult prea important pentru a fi lăsat pe seama generăleselor noastre de la Arhivă, oricât de irezistibile ar fi ele, cu părul lor clătit cu albăstreală.

Mi-aduc şi-acum aminte cum l-au urmărit din ochi mormonii până la uşă; au schimbat apoi o privire, în timp ce ţăcănitul tocurilor sale micuţe se pierdea în lungimea coridorului. Şi n-o spun acum pentru că a trecut atâta timp, dar mi-a îngheţat sângele în vine pentru Walter, fără să am nici cea mai vagă idee de ce.

 

— O gură de aer proaspăt de ţară, îmi spuse Ned pe firul interior, o oră mai târziu, când de abia mă întorsesem în biroul meu din Centrală. Spune-i lui Clive că am nevoie de tine.

— Du-te, zise Clive, închis în continuare cu mormonii săi.

Am luat un Ford rapid din garajul Serviciului. Ned era la volan şi mi-a respins puţinele mele încercări de conversaţie, întinzându-mi în schimb un dosar ca să-l citesc. Am intrat în zona rurală din Berkshire, dar el se încăpăţâna să nu vorbească. Când Brock a sunat pe telefonul din maşină, pentru a-i transmite o confirmare eliptică pe care o ceruse, se mulţumi să mormăie:

— Spune-i în cazul acesta! căzu din nou pe gânduri.

Ne aflam la şaizeci şi cinci de kilometri de Londra, pe planeta cea mai hidoasă descoperită de om. Înaintam în ghetoul ştiinţei moderne, unde gazonul este tuns întotdeauna impecabil. Doi lei de piatră tocită de vreme străjuiau vechea intrare. Un bărbat politicos, într-o haină de sport maro, îi deschise poarta lui Ned. Un coleg de-al său strecură un detector sub şasiu şi ne pipăiră din cap până în picioare în mod politicos.

— Luaţi servieta cu dumneavoastră, domnilor?

— Da, spuse Ned.

— Vreţi să fiţi amabil s-o deschideţi?

— Nu.

— Atunci o s-o trecem prin aparate, domnilor, dacă nu vă deranjează. Nu cred că aveţi filme neexpuse, domnule.

— Nu, spusei eu. Trece-o prin aparate.

Ne-am uitat cum au lăsat servieta în ceea ce părea o ladă verde de cărbuni şi cum au scos-o din nou afară.

— Mulţumesc, i-am spus eu, luându-mi servieta înapoi.

— Plăcerea este de partea mea, domnule. Nu face nimic.

Furgoneta albastră avea un semn pe care scria: „Urmează-mă”. Un ciobănesc alsacian se încruntă la noi prin geamul din spate protejat de gratii. Porţile s-au deschis electronic şi dincolo de ele se vedeau movile acoperite cu iarbă tunsă, ca nişte gropi comune peste care crescuse iarba. Intrarăm în parcul în care nişte coline măslinii se întindeau departe, la linia orizontului, acolo unde apune soarele. Un nor ca o ciupercă ar fi părut foarte firesc. O pereche de şorecari se învârteau pe cerul fără nori. Fâneţele erau împrejmuite cu un gard înalt de sârmă ghimpată. Clădiri din cărămidă, cu coşuri din care nu ieşea fum, se cuibăreau în vâlcele artificiale. O pancartă ordona costume protectoare în zonele D până la K, iar un cap de mort cu două oase încrucişate părea să spună: „Aţi fost avertizaţi”. Furgoneta din faţa noastră înainta în ritm de înmormântare. Am făcut o curbă şi am văzut nişte terenuri de tenis goale şi turnuri de aluminiu. Alei de ţevi colorate fugeau pe lângă noi, îndreptându-ne către un grup de hangare vopsite în verde. În mijlocul acestora, pe vârful unui deal, se afla ultimul vestigiu al epocii prenucleare, o căsuţă din Berkshire din cărămidă şi piatră. De poartă era agăţat un indicator pe care scria: „Administraţie”. Un tip îndesat tropăi spre noi pe aleea prost pavată, pentru a ne saluta. Purta un blazer de un verde gazon şi o cravată cu două rachete aurii brodate pe ea, iar din mânecă îi ieşea o batistă.

— Sunteţi de la Firmă? Foarte bine. Eu sunt O’Mara. Care cine sunteţi? I-am spus să aştepte în laborator până sunăm după el.

— Foarte bine, spuse Ned.

O’Mara avea un păr blond-cenuşiu şi o voce milităroasă, dogită de alcool. Avea o ceafă umflată, iar degetele sale atletice erau galbene de nicotină.

— O’Mara îi ţine la ordine pe oamenii de ştiinţă pletoşi, îmi spusese Ned într-unul dintre rarele noastre schimburi de cuvinte din timpul călătoriei. Este pe jumătate membru al personalului, jumătate al securităţii, una peste alta – un căcat.

Te-ai fi putut crede într-un salon îngrijit de către prizonierii din războaiele napoleoniene. Până şi cărămizile şemineului fuseseră lustruite, iar mortarul dintre ele era alb. Ne-am aşezat în nişte fotolii cu trandafiraşi ca să bem un gin cu apă tonică, cu multă gheaţă. Din grinzile de un negru strălucitor atârnau piese de harnaşament din alamă.

— Tocmai m-am întors din Statele Unite, îşi reaminti O’Mara, ca şi cum ar fi vrut să justifice despărţirea noastră recentă. Ridică paharul şi se aplecă să-şi înmoaie buzele. Voi vă duceţi acolo des, nu-i aşa?

— Ocazional, spuse Ned.

— Din când în când, am zis eu. Când ne cheamă datoria.

— Trimitem destul de mulţi dintre băieţii noştri acolo. Temporar, bineînţeles. Oklahoma. Nevada. Utah. Celor mai mulţi le place foarte mult. Unora li se face dor de casă. Bău şi întârzie o clipă ca să înghită. Le-am vizitat laboratorul de armament de la Livermore, în California. Loc destul de drăguţ, o casă de oaspeţi decentă. Bani căcălău. Ne-au invitat să participam la un seminar despre moarte. Al dracului de macabru, dacă stai să te gândeşti, dar psihiatrii păreau să