creadă că le va face bine tuturor, iar vinurile au fost extraordinare. Presupun că, dacă vrei să arunci în flăcări hălci mari ale umanităţii, e mai bine să ştii cum se face acest lucru. Bău din nou, de parcă ar fi avut tot timpul de pe lume. Vârful dealului era la acea oră un loc foarte liniştit. Surprinzător de mulţi oameni nu i-au dat prea multă atenţie acestui subiect, continuă el. În special cei tineri. Cei mai în vârstă s-au arătat mai reticenţi, pentru că-şi aminteau vârsta inocenţei, dacă aceasta a existat vreodată. Când mori pe loc, ai parte de o moarte rapidă, dar dacă mori încetul cu încetul, ai parte de o moarte lentă. Nu m-am gândit niciodată. Aceasta dă un nou sens valorii de a te afla în centrul acţiunii, presupun. Totuşi, suntem a patra generaţie acum. Asta estompează remuşcările. Jucaţi golf?

— Nu, zise Ned.

— Mă tem că nu, am spus şi eu. Am luat lecţii, dar, nu ştiu cum, nu mi-au fost de niciun folos.

— Avem nişte terenuri minunate aici, dar ne-a obligat să închiriem nişte nenorocite de Noddy. Prefer să mor decât să fiu văzut într-un căruţ din ăla motorizat. Bău din nou, cu aceeaşi încetineală rituală. Wintle este un excentric, explică el după ce înghiţi. Toţi sunt excentrici, dar Wintle este mai ciudat ca toţi. L-a apucat pasiunea pentru socialism, apoi pentru Iisus, iar acum s-a lansat în meditaţie transcendentală şi în Tai Chi. E însurat, mulţumesc lui Dumnezeu. N-are decât şcoala primară, dar vorbeşte corect. Mai stă trei ani aici.

— Cât i-ai spus? întrebă Ned.

— Cred întotdeauna că sunt suspectaţi. I-am spus că nu este cazul lui şi că trebuie să-şi ţină gura aia tâmpită închisă când totul se va termina.

— Şi crezi că o va face? întrebă Ned.

— În ciuda tuturor eforturilor noastre, majoritatea nu ştiu să-şi ţină gura, spuse O’Mara dând din cap. Se auzi o bătaie în uşă şi apăru Wintle, eternul student de cincizeci şi şapte de ani. Era înalt, dar adus din spate, avea părul creţ, cenuşiu, o faţă ascuţită şi un aer de inteligenţă aproape pierită. Purta un pulover Fair Isle, fără mâneci, pantaloni largi şi mocasini. Îşi ţinea genunchii lipiţi şi paharul de sherry departe, ca o retortă chimică de care nu era sigur.

Ned devenise din nou profesionistul care făcea abstracţie de propriile griji.

— Facem cercetări cu privire la unii oameni de ştiinţă sovietici, începu el, reuşind să dea glasului său un ton neutru. Examinăm în cele mai mici amănunte sistemul lor de apărare. Nimic excitant, credeţi-mă!

— Deci lucraţi pentru Informaţii, spuse Wintle. M-am gândit eu, cu toate că n-am spus nimic.

Îmi trecu prin minte că era un om foarte singuratic.

— Nu te fută grija ce sunt ăştia, îl sfătui O’Mara deosebit de amabil în continuare. Sunt englezi şi au o treabă de făcut, la fel ca şi tine.

Ned pescui două foi de hârtie dactilografiate dintr-un dosar şi îl întinse lui Wintle, care lăsă paharul din mână pentru a le lua. Îşi încheia fiecare gest cu mâinile întoarse cu palmele în sus, cu degetele îndoite, precum un deţinut rugându-se să fie eliberat.

— Încercăm să maximizăm unele dintre vechile documente neglijate, spuse Ned, folosind un jargon pe care l-ar fi evitat în alte circumstanţe. Iată, de exemplu, o relatare a interogatoriului tău la reîntoarcerea de la Akademgorodok, în august 1963. Îţi aminteşti? Un anume maior Vauxhall. Această relatare nu este o capodoperă literară, dar menţionezi numele a doi sau trei savanţi sovietici a căror fişă am vrea sa o aducem la zi, dacă mai există şi dacă-ţi mai aduci cumva aminte de ei.

Ca şi cum ar fi vrut să se protejeze împotriva unui atac cu gaze, Wintle îşi puse o pereche de ochelari îngrozitor de urâţi, cu rame de oţel.

— După cum îmi amintesc acel interogatoriu, maiorul Vauxhall mi-a dat cuvântul de onoare că tot ceea ce voi spune va fi din propria voinţă şi absolut confidenţial, declară el cu o stridenţă didactică. Sunt de aceea cât se poate de surprins să-mi văd numele cu cuvintele zăcând la vedere în arhivele ministeriale, după douăzeci şi cinci de ani buni de la acest eveniment.

— Aceasta este mai mult ca sigur unica ta ocazie de a cunoaşte nemurirea, bătrâne! Aşa că, în locul tău, aş tăcea din gură şi m-aş bucura, îl sfătui O’Mara.

Am intervenit ca şi cum aş fi despărţit doi beligeranţi prinşi într-o ceartă de familie. I-am sugerat lui Wintle să vorbească mai pe larg cu privire la cele înscrise destul de sumar în raport. Eventual să-i descrie mai precis pe cei câţiva oameni de ştiinţă sovietici ale căror nume sunt înscrise pe ultima pagină şi, cu aceeaşi ocazie, să ne dea unele informaţii despre echipa de la Cambridge. Ar vrea el, dacă nu se supără, să ne răspundă la una sau două întrebări care ar putea să facă să încline balanţa?

— Mi se pare că echipă nu este cuvântul potrivit în acest context, replică Wintle, repezindu-se asupra cuvântului ca o fiară înfometată. Nu, cel puţin de partea britanică. Echipa sugerează un scop comun. Eram grupul de la Cambridge. Dar o echipă, nu. Unii făceau asta de plăcere, alţii pentru prestigiu, în special profesorul Callow, care avea o opinie exagerat de bună în privinţa lucrărilor sale despre acceleratoare, care, de altfel, au fost ulterior respinse. Accentul său de Birmingham ieşi la iveală. O foarte mică minoritate, într-adevăr, avea motivaţii ideologice. Credeau în ştiinţa fără frontiere. În liberul schimb de cunoştinţe în beneficiul lumii întregi.

— Nişte labagii, ne explică O’Mara cu folos.

— Erau francezi, americani cu duiumul, suedezi, olandezi, chiar şi unul sau doi germani, continuă Wintle, fără să ţină seama de mutra făcută de O’Mara. Toţi erau plini de speranţe, după părerea mea, dar ruşii mai mult decât oricine. Noi, englezii, eram mai leneşi. Aşa suntem şi acum.

O’Mara mormăi şi luă o gură întăritoare de gin. Însă zâmbetul plăcut al lui Ned, chiar dacă întru câtva necăjit, îl încuraja pe Wintle să continue.

— Era la apogeul erei hruşcioviene, după cum vă puteţi aminti, fără doar şi poate. Kennedy, de partea asta, Hruşciov, de partea cealaltă. Se anunţa o epocă de aur, spuneau unii. Oamenii vorbeau