Oare să fi fost totul aievea? Câteodată America i se părea mai degrabă o născocire, precum poveştile pe care le spuneau oamenii despre insulele din mările de la miazăzi, unde fecioare frumoase îşi ofereau trupurile oricui le-ar fi vrut. Însă trebuia să fie adevărat: mii de emigranţi trimiseseră scrisori acasă. La fabrică, mai mulţi socialişti revoluţionari începuseră o serie de prelegeri despre democraţia americană, dar poliţia le interzisese.

Se simţea vinovat că-şi lasă fratele acolo, însă aşa era cel mai bine.

— Ai grijă de tine, îi spuse el lui Lev spre sfârşitul serii. Nu o să mai fiu aici ca să te scot din belele.

— O să fiu bine, îi zise Lev nepăsător. Tu să ai grijă de tine.

— O să-ţi trimit bani pentru bilet. Nu o să-mi ia prea mult, date fiind salariile americanilor.

— O să aştept.

— Nu te muta – am putea pierde legătura.

— Nu plec nicăieri, frăţioare.

Nu discutaseră încă dacă şi Katerina avea să vină în America. Grigori îl lăsase pe Lev să aducă subiectul în discuţie, dar acesta nu scosese o vorbă. Grigori nu ştia dacă să spere sau să se teamă că Lev ar fi putut dori să o aducă şi pe ea.

Lev o luă de braţ pe Katerina şi îi spuse:

— Trebuie să plecăm acum.

Grigori era surprins.

— Unde vă duceţi la ora asta târzie din noapte?

— Mă întâlnesc cu Trofim.

Trofim era un membru mai mărunt al familiei Vyalov.

— De ce trebuie să te vezi cu el în noaptea asta?

Lev îi făcu cu ochiul.

— Nu-ţi face griji. Ne întoarcem până dimineaţă – la timp ca să te ducem la Insula Gutuyevsky.

De acolo plecau vapoarele cu aburi transatlantice.

— În regulă, rosti Grigori. Să nu faci nimic periculos, adăugă el, ştiind că era inutil să i-o spună.

Lev îi făcu voios cu mâna şi dispăru.

Era aproape miezul nopţii. Grigori îşi luă rămas-bun de la prietenii săi. Câţiva dintre ei lăcrimară, însă el nu-şi dădea seama dacă lacrimile lor erau provocate de mâhnire sau de băutură. Se întoarse acasă cu câteva dintre fete şi îl sărutară toate în hol. Apoi urcă în cameră.

Valiza lui de mâna a doua se afla pe masă. Deşi mică, era pe jumătate goală. Îşi lua cu el cămăşi, lenjerie şi jocul de şah. Avea o singură pereche de ghete. Nu agonisise prea mult în cei nouă ani care trecuseră de la moartea mamei lor.

Înainte să se ducă la culcare, se uită în dulapul în care Lev îşi ţinea revolverul Nagant M1895, un model belgian. Văzu, cu un nod în gât, că pistolul nu era la locul său.

Scoase zăvorul de la fereastră, ca să nu mai fie nevoit să se dea jos din pat când Lev se întorcea acasă.

Stând treaz şi ascultând duduitul familiar al trenurilor care treceau pe-acolo, se întreba cum avea să fie când va ajunge la patru mii de mile depărtare. Locuise cu Lev toată viaţa, fiindu-i şi mamă, şi tată. Începând de a doua zi, nu avea să mai ştie când Lev lipsea toată noaptea, cu pistolul la el. Avea să fie o uşurare sau doar un motiv suplimentar de griji?

Ca întotdeauna, Grigori se trezi la ora cinci. Vaporul lui pleca la opt, iar docul se afla la o oră de mers pe jos. Avea suficient timp la dispoziţie.

Lev nu se întorsese acasă.

Grigori se spălă pe mâini şi pe faţă. Uitându-se într-un ciob de oglindă, îşi tăie mustaţa şi barba cu un foarfece de bucătărie. Apoi îşi puse cel mai bun costum pe care-l avea. Pe celălalt i-l lăsa lui Lev.

Tocmai încălzea nişte terci pe foc când auzi o bătaie puternică în uşa casei.

Cu siguranţă erau nişte veşti proaste. Prietenii rămâneau afară şi strigau; numai oamenii legii băteau la uşă. Grigori îşi puse basca pe cap, apoi ieşi pe hol şi se uită la baza scării. Proprietara tocmai lăsa să intre doi bărbaţi îmbrăcaţi în uniformele negre cu verde ale poliţiei. Privind mai atent, Grigori recunoscu faţa buhăită şi rotundă a lui Mikhail Pinsky şi capul mic, de şobolan, al aghiotantului său, Ilya Kozlov.

Îşi făcu repede câteva calcule. Era clar că cineva din casă era suspectat de comiterea vreunei infracţiuni. Cel mai probabil era ca făptaşul să fie Lev. Fie că era vorba de Lev sau de vreun alt chiriaş, toate persoanele din clădire urmau să fie interogate. Cei doi poliţişti aveau să îşi amintească incidentul din februarie, când Grigori o salvase pe Katerina din ghearele lor, şi vor profita de ocazie ca să îl aresteze pe Grigori.

Iar Grigori nu va mai ajunge la timp pe vapor.

Acest gând cumplit îl paraliză. Să nu mai ajungă la timp pe vapor! După ce economisise, aşteptase şi tânjise atâta după această zi! Nu, se gândi el, nu o să las să se întâmple una ca asta.

Se furişă din nou în cameră, în timp ce poliţiştii începură să urce treptele. Nu avea niciun rost să se roage de ei, ba din contră: dacă Pinsky descoperea că Grigori era pe punctul de a emigra, i-ar fi făcut şi mai mare plăcere să-l ţină încarcerat. Grigori nu ar mai fi avut nici măcar ocazia de a-şi vinde biletul ca să-şi primească banii înapoi. Toţi acei ani de economii aveau să se ducă pe apa sâmbetei.

Trebuia să fugă.

Îşi aruncă ochii prin cameră cu frenezie. Aceasta avea o uşă şi o fereastră. Trebuia să iasă pe unde obişnuia Lev să intre noaptea. Se uită afară: curtea din spate era pustie. Poliţia din Sankt Petersburg era renumită pentru brutalitate, dar nimeni nu-i acuzase vreodată pe poliţişti că ar fi fost prea deştepţi, iar lui Pinsky şi lui Kozlov nu le trecuse prin cap să acopere şi partea din spate a casei. Poate că ştiau că singura ieşire din curte era peste calea ferată – dar o cale ferată nu era cine ştie ce obstacol pentru un om disperat.

Grigori auzi ţipete şi strigăte din camera fetelor de vizavi: poliţia intrase mai întâi acolo.

Pipăi buzunarul jachetei. Biletul, actele şi banii erau la locul lor. Toate celelalte posesiuni lumeşti erau deja împachetate în valiză.

Apucând valiza, se aplecă peste fereastră cât putu de mult. Scoase