Uşa camerei sale se trânti de perete.

Grigori îşi scoase picioarele pe fereastră, rămase o fracţiune de secundă în echilibru pe bara de susţinere, apoi sări pe acoperişul spălătoriei. Picioarele îi alunecară pe ţigle şi se lăsă să cadă în fund. Îşi dădu drumul pe acoperişul înclinat până la burlan. Auzi un răcnet în spatele său, dar nu întoarse capul. Sări de pe acoperişul spălătoriei pe pământ şi ateriză nevătămat.

Îşi ridică apoi valiza şi o luă la fugă.

Se auzi o împuşcătură, ceea ce îl făcu să alerge şi mai repede. Majoritatea poliţiştilor nu ar fi fost în stare să nimerească Palatul de Iarnă de la trei metri, dar se mai întâmplau şi accidente. Se căţără pe terasamentul căii ferate, conştient că, ajungând la nivelul ferestrei, devenea o ţintă mai uşor de ochit. Auzi zgomotul sacadat şi distinctiv al unei locomotive şi, când se uită în dreapta, văzu un mărfar apropiindu-se în viteză. Urmă o nouă împuşcătură şi simţi o zvâcnitură, însă fără nicio urmă de durere, ceea ce-l făcu să presupună că glonţul îi nimerise valiza. Ajunse pe terasament, ştiind că trupul său se vedea acum clar pe cerul limpede al dimineţii. Trenul se afla la doar câţiva metri distanţă. Conductorul trase de sirenă cu putere. Răsună şi o a treia împuşcătură. Grigori se aruncă dincolo de linie exact prin faţa trenului.

Locomotiva şuieră pe lângă el, cu roţile de oţel scrâşnind pe şinele de oţel, în timp ce aburul lăsa în urmă o dâră pe măsură ce sirena trenului se auzea tot mai stins. Grigori se ridică în picioare. Acum era ferit de împuşcături, aflându-se în spatele unui tren cu vagoane încărcate cu cărbuni. Alergă de-a lungul acestora, apoi, când trecu şi de ultimul vagon, coborî în partea opusă a terasamentului şi ieşi în stradă prin curtea unei mici fabrici.

Se uită la valiză. Într-una dintre margini se vedea o gaură de glonţ. Îl ratase la mustaţă.

Porni cu paşi mari, trăgându-şi răsuflarea şi întrebându-se ce ar fi trebuit să facă mai departe. Acum, că era în siguranţă – cel puţin pentru moment începu să-şi facă griji în privinţa fratelui său. Trebuia să afle dacă Lev avea necazuri şi, dacă da, ce fel de necazuri.

Se hotărî să înceapă cu ultimul loc în care îl văzuse pe Lev, respectiv cu barul Mishka’s.

Se îndreptă spre bar, temându-se să nu fie zărit. Ar fi fost un ghinion, dar nu era chiar cu neputinţă: Pinsky ar fi putut să bântuie pe străzi. Îşi trase basca peste frunte, fără să creadă cu adevărat că îşi ascunde astfel identitatea. Dădu peste nişte muncitori care se îndreptau către docuri şi se lipi şi el de grup, însă valiza îl dădea de gol.

Cu toate acestea, ajunse la Mishka’s fără niciun incident. Barul era mobilat cu bănci şi cu mese din lemn, făcute în casă. Mirosea a bere şi a fumul de ţigară din noaptea care trecuse. Mishka servea dimineaţa pâine şi ceai oamenilor care nu puteau să-şi facă acasă micul dejun, însă afacerile mergeau prost din cauza grevei, aşa că locul era aproape pustiu.

Grigori ar fi vrut să-l întrebe pe Mishka dacă ştia cumva încotro se dusese Lev după ce plecase, dar – înainte să poată face asta – o văzu pe Katerina. Părea să nu fi închis ochii toată noaptea. Ochii ei albaştri-verzi erau injectaţi, părul bălai era răvăşit, iar fusta îi era mototolită şi pătată. Era cât se poate de tulburată, cu mâinile tremurânde şi cu dâre de lacrimi pe obrajii murdari. Însă asta o făcea şi mai frumoasă în ochii lui Grigori, iar el simţi că ar vrea să o ia în braţe şi s-o aline. De vreme ce nu putea face asta însă, avea măcar să-i vină în ajutor.

— Ce s-a întâmplat? rosti el. Ce-aţi păţit?

— Slavă Domnului că eşti aici, zise ea. Poliţia este pe urmele lui Lev.

Grigori scăpă un geamăt. Deci fratele lui chiar avea necazuri – şi tocmai azi, dintre toate zilele posibile…

— Ce-a făcut?

Grigori nu-şi mai bătu capul să ia în considerare posibilitatea ca Lev să fi fost nevinovat.

— A fost o încurcătură azi-noapte. Trebuia să descărcăm nişte ţigări de pe o barjă.

Ţigări furate, presupuse Grigori. Katerina continuă:

— Lev a plătit pentru ele, apoi barcagiul a spus că nu erau suficienţi bani şi s-au luat la ceartă. Cineva a început să tragă. Lev a tras şi el, apoi am fugit.

— Slavă Domnului că nu aţi fost răniţi!

— Acum nu mai avem nici ţigările, nici banii.

— Ce pocinog!

Grigori se uită la ceasul de deasupra barului. Era şase şi un sfert. Încă mai avea suficient timp.

— Haide să stăm jos un pic. Vrei nişte ceai?

Îi făcu semn lui Mishka şi îi ceru două căni cu ceai.

— Mulţumesc, spuse Katerina. Lev crede că unul dintre răniţi l-a turnat la poliţie. Iar acum este urmărit.

— Şi tu?

— Eu nu. Nu-mi ştie nimeni numele.

Grigori dădu din cap.

— Deci tot ce trebuie să facem este să nu lăsăm poliţia să pună mâna pe Lev. Va trebui să stea ascuns o săptămână şi ceva, apoi să fugă din Sankt Petersburg.

— Nu are bani.

— Evident.

Lev nu avea niciodată bani pentru lucrurile esenţiale, deşi putea mereu să cumpere băutură, să pună rămăşaguri şi să întreţină fetele.

— Îi pot da eu nişte bani.

Grigori era nevoit să intre în banii pe care-i economisise pentru călătorie.

— Unde este?

— A zis că se întâlneşte cu tine la vapor.

Mishka le aduse ceaiul. Lui Grigori îi era foame – îşi lăsase terciul pe foc – şi ceru şi nişte supă.

Katerina îl întrebă:

— Cât poţi să-i dai lui Lev?

Îl privea cu înfrigurare şi asta îl făcea întotdeauna să simtă că ar face orice i-ar cere ea. Îşi întoarse privirea.

— Cât va avea nevoie, rosti el.

— Eşti atât de bun…

Grigori ridică din umeri.

— E fratele meu.

— Îţi mulţumesc.

Grigori se simţea mulţumit atunci când Katerina îi era recunoscătoare, dar era şi uşor stânjenit. Îi fu adusă supa şi el începu să mănânce, bucuros că astfel îi este distrasă atenţia. Mâncarea îl făcu să se simtă ceva mai optimist. Lev intra mereu în câte un bucluc. Avea să scape şi de această dată, cum se mai întâmplase de nenumărate alte ori înainte. Nu