care mai întâi mă ului. Lumina acest loc bizar, înecat de lămpi şi de lustre pe care le eclipsa într-atât încât treceau drept umbră. Părul legat la spate îi elibera puritatea minerală a chipului. Aproape că te făcea să te simţi prost, ridicând între ea şi cei vii zidul perfecţiunii sale. Figurând printre curtezanii care făceau cerc în jurul ei, înţelesei cu o strângere dureroasă de inimă distanţa care mă separa încă de realizarea dorinţelor mele. Mi-era frică să nu-i par nătăfleţ, prea timorat, simţeam în ea o obişnuinţă a luxurii, o inteligenţă a dorinţei care mă stinghereau. Mişcarea taliei sale înalte înclinându-se ca să lege la loc o cureluşă de la cizme, elasticitatea mijlocului său, vertiginoasa certitudine că în sânul acestei populaţii de vilegiatură doar ea era interesantă mă luau pe nepregătite. Înaintam către ea cu încetineala somnambulică a celui pe care-l hipnotizează un obiect minunat, de o bogăţie pe care n-o va epuiza niciodată. De îndată ce mă zări, îndepărtă cercul galanţilor şi-mi adresă un surâs de tânără cochetă care-l încurajează pe un pretendent prea timid.

- Vino, Didier, oferă-mi un pahar. Eşti singur?

Îi împărtăşii starea proastă a lui Beatrice şi păru înveselită în secret de această absenţă. Complicitatea imediată mă în cântă. Dar vai,norocul meu se izbea de răceala celorlalţi concurenţi care se uitau la mine fără amenitate. Iar înghesuiala din seara aceea, numeroşii adulatori care veneau să ne-ntrerupă convorbirea ca să debiteze tâmpenii nu puteau decât să-mi frâneze demersurile. Înconjurat de fiinţe ce orăcăiau de-mi spărgeau timpanele, aspiram la un colţ retras, mai discret şi-i sugerai Rebeccăi o plimbare.

- De acord. Hai să-l luăm pe Franz din cabină. O să m-ajuţi să-l transport.

Despică în două mulţimea cu o insolenţă delicioasă, sim ţindu-se sigură pe ea, şi admiram sângele rece al acestei femei care nu se arăta pe jumătate goală decât ca să îndepărteze mai bine dorinţele prea îndrăzneţe: mulată în acel satin roz şi în acel colant care-i sublinia picioarele, era mai indecentă decât dacă n-ar fi purtat nimic. Şi nu era un roz congestionat, vul gar, de patiserie, ci o culoare delicioasă, atât căldură cât şi drapaj: un roz de cutie de ciocolată scumpă şi somptuos garnisită.

Erau doar cinci minute între salon şi etajul de clasa întâi, dar aceste minute îmi erau esenţiale. Era ocazia, acum sau niciodată, să o atac pe Rebecca departe de curioşi. Cu toate astea, oricât curaj aveam, abia mă văzui singur cu ea pe culoar că mă şi cuprinse groaza şi-ncepui să tremur. Nu sunt din rasa celor care "agaţă"; inapt de îndrăzneală ca şi de apropo, teama face ca primul gest să-mi fie oribil de dificil. Pun în actele simple mult mai mult decât majoritatea oamenilor; şi pe urmă priveam afrontul de a fi respins drept cel mai crud cu putinţă. Lăsat singur, fără sprijinul unui excitant oarecare, toate poftele care mă însufleţeau cedară în faţa nehotărârilor unei adolescenţe care simţeam că nu murise, în ciuda vârstei mele.

Întinsei mâna ca s-o apuc pe-a ei dar o trăsei înapoi: nu-ndrăzneam. A o atinge, ceea ce nu-nsemna nimic, nu putea părea redutabil decât unuia atât de puţin cutezător ca mine. Acea apropiere într-un loc singuratic mă făcea să mă-nfior. Din fericire, o zdruncinătură a vaporului mă aruncă lipit de ea: cu un curaj nesocotit, de timid, o apucai de mijloc şi-mi lipii gura de a ei. Crezui că va fi o luptă, o rezistenţă înaintea predării, dar,departe de a se zbate, o făcu pe moarta în braţele mele, mâinile atârnându-i inerte de-a lungul trupului. Aprobarea ei mă copleşea mai mult decât un refuz franc. Sărută-mă, dacă vrei, părea să spună, dar eu sunt în altă parte, îţi suport cu răbdare tentativele. Atunci, îi sărutai nebuneşte umerii goi şi-i şoptii:

- Mi-e tare teamă că sunt îndrăgostit de tine. Şi nu e cel mai bun lucru ce ar putea să mi se întâmple. De câteva zile sunt într-o stare imposibilă.

Mai întâi nu spuse nimic, ţinând o mână pe pieptul meu, dar deodată, desprinzându-se, mă respinse cu un aer plictisit.

- Încetează, Didier, îţi curg balele pe rochia mea şi-o s-o murdăreşti.

Eram decepţionat, dar, cuprins cu totul de o exuberanţă pe care azi o găsesc bufonă, adăugai:

- Nu cunosc nimic mai răcoritor ca buzele tale. Pufni în râs.

- Vorbeşti ca o reclamă de pastă de dinţi! Rănit de această judecată, îi dădui drumul şi, până la cabina lui Franz, o urmai în tăcere, ca un câine bătut, furios că n-am găsit replica potrivită, nesigur o dată în plus de intenţiile ei. Dacă mă voia, de ce n-o spunea. Dacă nu mă voia, de ce acea reacţie entuziastă când mă vedea? Dar în seara aceea, nu mă resemnam să-mi scape, chiar dacă trebuia să ţin seama de caracterul ei fantast. Poate nu aşteptasem destul, nu respectasem termenele. Mă linişteam cu acest gând: uza de puţină apărare doar ca să-mi înflăcăreze mai mult dorinţa.

Franz n-arăta bine: adus pe spate, sfinx comprimat pe micul lui scaun, părea abătut. Paloarea sa aproape albăstrie trăda o mare oboseală. Nici măcar nu mă salută, absorbit cu totul de Rebecca.

- Am venit să te luăm, spuse ea, pregăteşte-te.

Capul infirmului se ridică deodată.

- Stai cu mine, implora el, să nu ne ducem. Ea-l bătu pe obraz.

- N-o fă pe bebeluşul. Credeam că sunt obiectul care o îndepărta pe această femeie de soţul ei şi, stânjenit, îmi plecai capul. Nu mă putui împiedica să nu mă uit la picioarele moarte ale handicapatului, acoperite de un pantalon subţire de flanelă, şi ridicai ochii spre faţa lui pe care rugămintea se lupta cu panica. Îmi era milă de acest om care purta în el oboseala tuturor certurilor violente pe care le avusese cu soţia sa. Ticuri îi întindeau gura într-un rictus şiret. În angoasa sa, ştia doar să repete:

- Stai, stai...

- Taci din gură, nu începe iar cu comediile tale.

Rebecca îl dezbrăcă pe infirm, îi puse o cămaşă: se lăsa manipulat cu o docilitate perfectă, avea torsul slab, disproporţionat faţă de muşchii braţelor, şi avui