Deodată, bolnavul, cu pofta deschisă de acel trup tânăr care se înălţa în faţa lui, îşi opri smiorcăielile şi începu să-l pipăie, să-l atingă fără ruşine. Rebecca îl lăsa. Pasivitatea ei mă oripilă, mai puţin totuşi decât ceea ce avea să urmeze.

Franz îi ridicase Rebeccăi rochia până la jumătatea şoldurilor, trăsese colantul până în josul pulpelor şi eliberase un chilot alb răscroit care avea deasupra un lanţ. Credeam că visez: acest strip-tease în faţa mea strica tot. Îmi închideam ochii, îi deschideam. O pată întunecată sub ţesătură lăsa să se ghicească un pubis luxuriant. Infirmul îşi aplica febril gura pe el, malaxând cu mâinile fesele soţiei sale. În acea clipă ar fi trebuit să ies; dar eram hipnotizat de lipsa de jenă a acestui individ ale cărui degete se băgau în carne, limacşi indecenţi şi vâscoşi. Rebecca, cu ţigara în gură, se lăsa mângâiată fără să se clintească, pieptănând în acelaşi timp părul rar al soţului său. Ai fi zis că e o mamă îngăduitoare dichisindu-şi copilul. Atâta familiaritate mă scârbi. Cine eram eu pentru ca ea să se dezgolească în felul ăsta în faţa mea? Nu mai mult decât un sclav în faţa reginei lui... Această derogare de la ordinea firească a seducţiei nu era spre onoarea mea. Impunându-mi nuditatea sa, Rebecca frânsese tulburarea şi, ca să continue să mă emoţioneze, trebuia să se-mbrace la loc. Ocupat numai cu scabrozităţile lui, soţul ei o pipăia, o sugea cu o lăcomie de sugar, şi găseam scârbos contrastul dintre acel cap pe jumătate chel şi acea gură care cerşea plăcere. Rebecca mă fixa cu obrăznicie.

- Ai înlemnit, nu, să te vezi înaintea fantasmei tale în carne şi oase? Poate vrei şi tu partea ta? O să fii mai liniştit după aceea.

Desprinzându-se din îmbrăţişarea soţului ei, se apropie de mine, ţinându-şi rochia ridicată cu amândouă mâinile.

- Nu, nu aşa, exclamai înainte ca ea să se apropie.

- O face pe pretenţiosul, zău! Şi totuşi pentru asta te-nvârţi în jurul meu de la-nceput.

Îmi pierdui tot aplombul şi bâiguii:

- De ce-ţi baţi joc de mine?

- Cum, îţi ofer ceea ce toţi la bord visează să atingă şi tu o faci pe delicatul!

- Dar nu-nţelegi, întări Franz, că acest tânăr ţine la pro tocol, i-ai dat peste cap ritualul, e panicat.

- Cu atât mai rău pentru el!

Îşi trase colantul, îşi lăsă rochia-n jos şi se duse să se pieptene în faţa oglinzii. Furios de lipsa mea de apropo, conştient că trec în ochii acestui cuplu de libertini drept un puţoi, mă blestemai în sinea mea.

- Grăbeşte-te Franz, aud deja orchestra cântând. Infirmul, care-şi încheia nasturii de la haină, se uita la mine cu un zâmbet zeflemitor:

- Zău, Didier, ai un şic ca să le faci să capituleze! Dacă-aş fi Beatrice, n-aş dormi toată noaptea din cauza asta.

- Lasă-l, spuse Rebecca, ascunzând cu greu că-i vine să râdă, o să-l blochezi şi mai mult.

Îi observam pe amândoi şi-i descopeream întrepătrunşi ca ochiurile unei plase din care eram exclus. Îi suda un pact obscur de viciu şi de sânge, în ciuda duşmăniei dintre ei, ca pe cele două bucăţi ale unui cleşte. Şi eu care sperasem în mod naiv un locşor pentru un al treilea în intimitatea lor infernală! Aruncam însă asupra lui Franz răspunderea pentru sarcasmele Rebeccăi. Împrejurările imediate îmi îngăduiră să-mi potolesc resentimentul.

Nava, cum am spus, se tot înclina. Când ajunserăm în cu loar, fu foarte greu să conduci scaunul rulant. Atunci puse stăpânire pe mine un gând rău: dădui drumul ghidonului de la sprijinitoarea capului: vaporul tocmai plonjase, fotoliul plecă înainte, se izbi de o uşă şi porni înapoi. Era o minune că infirmul nu căzuse.

- Dar fiţi atenţi, ţipă el.

Îmi încrucişai braţele şi lăsai scaunul să treacă prin faţa mea. Rebecca, aderând imediat la joc, îl apucă, şi-l trimise spre mine. Franz gemea: vehiculul se izbea la dreapta şi la stânga la fiecare denivelare a pachebotului, gata mereu să se răstoarne, iar noi ni-l pasam ca pe-o minge într-un prodigios meleu în care esenţialul era să-ţi păstrezi echilibrul. Franz încercă să-şi controleze scaunul frânând janta exterioară cu mâinile, dar înclinarea cursivei, împingerile noastre viguroase erau mai tari decât el. Când ne înţelese jocul, ochiii se împăienjeniră ca o apă nesănătoasă invadată de nămol. Nu ştiu ce cruzime trecuse de la acest cuplu la mine, dar eram încântat să-l văd pe paralitic luptând împotriva fricii; nu el îmi suflase această acţiunerea? Şi pe urmă Rebecca râdea, râdea fără-ncetare, şi puneam mai presus de orice aprobarea ei, aş fi făcut orice ca să-i plac. Am fi putut să-l rănim pe Franz, să-l omorâm poate. Puţin îmi păsa: îi scădeau puterile din clipă în clipă, avea acea faţă suptă şi albă a agonizanţilor crispaţi de o durere îngrozitoare. Tremura din tot trunchiul iar spaima părea că se comunicase până şi membrelor sale moarte. Întoarse spre noi o faţă lividă şi spuse cu voce sacadată:

- Încetează... Rebecca... te rog... Aceasta era, aşadar, mica grămadă de gunoi care mă jignise: un olog care gemea ca o femelă. Şi-mi spuneam cu o bu curie răutăcioasă: o să te fac să-ţi treacă gustul ironiei, o să plăteşti foarte scump reflecţiile tale. Tânăra, zgâlţâită de un râs nebun, se sprijinea de perete ca să-şi tragă sufletul.

- Oh, e prea nostim. Dacă ţi-ai vedeai mutra, Franz!

Mizerabilul îşi pusese mâna înaintea ochilor ca să nu mă vadă şi scotea suspine de turbare care-i ridicau tot pieptul. Mânia, ura, disperarea, teama se disputau în el: simţindu-se la cheremul nostru; întreaga oroare a vechiului său chin îl acoperise până-n vârful unghiilor. Nu mai avea buze atât erau de albe, în obraji avea două găuri, faţa lui goală şi căzută îi dădea aspectul unei păsări de noapte speriate. Lamentaţiile lui, stăpânite până atunci, izbucniră ca cele ale bocitoarelor la înmormântări.

- Ajutor, gemea el jalnic, ajutor!

Mă bucuram să-l văd smiorcăindu-se, aplatizându-se; umilindu-se ca