- Nu-i nimic, făcu Rebecca, l-am scăpat pe soţul meu din neatenţie şi s-a speriat.

Matelotul ne propuse să ne ajute. În câteva clipe, Franz îşi recăpătase sângele rece, dar continua să tremure şi se cram pona de fotoliu, mai temându-se încă să nu-şi piardă echili brul.

- Nu-i frumos, Didier, ce-ai făcut adineauri...

- A fost o glumă, nu era nici un risc pentru dumneavoastră.

- Şi totuşi, ţi-a făcut plăcere să fii rău cu mine ca şi când ţi-aş fi făcut vreodată vreun rău...

Vag ruşinat, ridicai din umeri, remarcând deodată că de patru zile îi vorbeam cu dumneavoastră acestui om care avea vârsta mea deşi părea cu zece ani mai mare: tutuiala rămânea de neînchipuit între noi.

În sala de mese, petrecerea era deja în toi. După intimitatea noastră în trei, această regăsire cu poporul ţipător al pe trecăreţilor mă zăpăci; erau voci nenumărate, fluierături, rumoarea necunoscută şi veselă a unei mulţimi căreia  i s-a dat frâu liber să se distreze şi care se îmbăta cu alcool, cu zgomot şi cu muzică. Iar deasupra acestui vacarm domina vibrato-ul chitarelor electrice amplificate de o sonorizare agresivă. Orchestra cânta mai mult sau mai puţin fericit un repertoriu internaţional în care dominau marile compoziţii englezeşti sau americane de muzică rock şi pop. Trupurile, lipite, absorbeau cu înghiţituri mari sudoarea care plutea în suspensie în vasta încăpere. Circulaţia neîncetată între sală, toaletă şi bar provoca numeroase ambuteiaje.

De îndată ce-şi depuse soţul într-un colţ, aproape de bufet, Rebecca se puse să alerge de la o pereche la alta, sărutând pe fiecare bărbat sau băiat ca o mare pasăre care ciuguleşte. La fiecare mişcare, atrăgea atenţia, crea un nimb care-i învăluia pe spectatori, privirile se puneau pe ea ca viespile fără să o înţepe şi cu atât mai puţin s-o sperie. Îmbrăcată de mângâieri, de ochi languroşi, era regina care târa un bufon într-un scaun rulant şi domnea peste un regat mare cât o sală de mese, populat de cincizeci de supuşi. Ce bine ştiuse să depăşească încercările şi să-şi recapete demnitatea! Începu să danseze. Subit ai fi zis că un fir invizibil atrăsese toţi ochii spre pistă, nu eram singurul care trăiam sub încântarea acestei drăcoaice care atrăgea poftele cu cea mai mică torsiune din şale. O veselie profundă îi ilumina chipul, o bucurie sinceră de a se şti admirată, iar ea distribuia surâsuri adresate de atât de departe încât nu îndrăzneai să le răspunzi. Deşi eram sub farmecul ei, turbam din cauza acestui magnetism, spunându-mi că nu voi putea s-o recuperez când se îmbăta cu omagiile publice: să mă recompenseze ar însemna pentru ea o pierdere, o scădere. Mă simţeam totuşi gata să înghit orice ca s-o am. Aproape că fă ceam din asta o chestiune de onoare, nefiind supărat pentru capcanele, pentru acele curse care-mi aţâţau dorinţa în loc s-o stingă. În fond, adoram acest infern delicios pe care nu-l cunoscusem niciodată şi-mi descopeream o altă fire. N-o mai iubeam pe Beatrice care mă accepta aşa cum eram şi o doream pe Rebecca, pe cea care nu mă voia.

Băui un pahar mare de whisky, strânsei distrat câteva mâini prieteneşti şi înaintai. Mă împingea o forţă spre pista de dans tumultuoasă şi pestriţă cu atât mai mult cu cât mu zica - un rythm and blues celebru din anii '60 - făcea să-mi ardă tălpile. Mă aruncai fără grijă într-o îmbulzeală de marinari împopoţonaţi, de nordici pletoşi, de orientali oacheşi sau blonzi care se bâţâiau atât de liber încât stângăcia lor mă linişti: măcar n-o să pot dansa mai puţin bine decât ei. Zâmbii unor perechi, adresai o vorbă unor fete drăguţe aflate faţă-n faţă, mă simţeam în largul meu. Şi pe nesimţite, croindu-mi drum în această pădure de trupuri, mă apropiai de Rebecca:

- Cucu, Travolta, te lansezi?

Avui un surâs nătâng. Ajunsesem să iau batjocura drept un compliment! Deodată, mă simţii ridicol că eram în faţa ei: siluetele noastre apropiate, formând aproape o pereche, alcă tuiau cu siguranţă o alianţă bizară care te făcea să râzi. Pompa ei intimidantă era subliniată de stângăcia mea. Copie neîn demânatică şi stângace, încercam să-mi inserez personalitatea mediocră alături de baletul picioarelor ei ce sfârâiau pe pistă. Îmi trecu prin gând regretul că nu ştiu să dansez, contrapondere a unor triste studii de litere. Dansul, muzica pop sau disco constituiau o lume de care Beatrice şi cu mine ne ţinuserăm cu grijă deoparte, închipuindu-ne-o perisabilă şi mai ales prea comună. Nu ascultam decât muzică clasică şi-n ultima vreme mai ales operă italiană şi Mahler, lăsând varietăţile inesenţialului, şi iată că acest univers dispreţuit din prejudecată se ridica drept singurul valabil. Degeaba afişam o uşurinţă dezinvoltă, degeaba tricotam acorduri complexe între genunchi şi pulpe, eram stânjenit. Mă simţeam examinat, inspectat, judecat din cap până-n picioare. Ca să-mi sporească încurcătura, Rebecca avu o izbucnire de râs a cărei spontaneitate mă exasperă:

- Mă faci să mă doară burta de râs cu felul tău de-a dansa. Te bălăngăni ca Balu din Cartea junglei de Walt Disney.

Afişai un dispreţ flegmatic, dar pe trăsături mi se citea probabil foarte clar dezamăgirea. Picioarele-mi erau paralizate în timp ce Rebecca executa întoarceri uşoare apoi reapărea, afişând în ochii tuturor că era cu mine fără să fie cu mine, partener întâmplător şi nu stabilit.

- Uită-te, până şi Franz se amuză văzându-ne dansând. Mă întorsei şi, printr-o gaură în mulţime, îl zării pe invalid care ne făcea mari semne, cu mutra aprinsă, bătându-se pe burtă şi arătându-mă cu degetul lui Marcello şi lui Tiwari strânşi în jurul lui. Aceste gesturi de conivenţă făcură să mă zbârlesc. Cu o simplă privire, infirmul putea îmbrăţişa toată pista şi "în ciuda opreliştii trupurilor în mişcare, eram la cheremul lui. Împietrit de acei ochi cunoscuţi care mă scrutau, îi propusei Rebeccăi să-i aduc ceva de băut. Franz căruia nu-i scăpă nimic din mişcările mele mă abordă la bar unde îmi turnă chiar el o porţie mare de gin. Îl simţeam