- Didier, ai ritmul în proteze.

- N-am pretins niciodată că ştiu să dansez.

- În tot cazul, asta nu-ţi ia nimic din şansele pe lângă Re becca.

Injuria mă atinse în carne vie.

- Sărmane Franz,fără calomnii nu puteţi susţine uşor o conversaţie.

Şi, fără să iau paharul pe care mi-l întindea, îl lăsai acolo, băgându-mă din nou în îmbulzeală. Orchestra începea o serie de slow-uri. Perechile se apropiau şi se-ndepărtau. Unele evolau flirtând, le auzeam freamătul mâinilor, râsetele înăbuşite. Fără să ezit, o invitai pe Rebecca şi ea acceptă: se strânse de mine, înconjurându-mi umerii cu amândouă braţele, eşarfă de carne fierbinte şi vibrantă pe ceafa mea. Mă privea atât de frumos încât eram convins că voi culege curând roadele răbdării mele. Pieptul ei ferm era delicios pus pe bustul meu, părul ei îmi atingea obrajii, îşi freca încet pântecele de mine, cu un surâs de o tulbure senzualitate. Nu-i mai păsa că e văzută într-o stare de tandră abandonare, această înlănţuire ne oficializa perechea. Mă lipii de ea, gâfâind şi ameţit, sorbindu-i cu reculegere răsuflarea. Venind de la această fată admirabilă, totul era pentru mine graţie, deliciu, surpriză: chiar şi sudoarea care i se brobonea pe ceafă era parfumată. Nu vedeam pe nimeni, n-auzeam nimic în afară de bătăile inimii mele făcând ecou notelor amplificate ale contrabasului şi tropăitului a sute de picioare. Rebecca mă strângea tare şi fredona uşor melodia pe care evident n-o ştiam. Sub mâinile mele, spatele i se întindea în goliciunea lui elastică şi împinsei îndrăzneala până la a-mi plimba degetele pe el. Dacă va consimţi la această familiaritate, va ceda în toate, îmi spuneam. Acceptă. Cu fluiditatea unei ape, se lăsa în voia mea, stabilind contactul cu întregul ei corp. Degetul meu cel mare îi pipăia marginea omoplatului iar cu cealaltă mână apăsam pe mijlocul ei fin, flexibil care ceda fără să reziste. Palma mea umedă se apropia de crupa ei magnifică. La câţiva milimetri de degetele mele se etala maiestuosul pivot al lumii. Aici rezida adevărul, pe acest tron eminent şi nu în cetăţile suprapopulate ale Orientului şi ale Chinei.

Cât de josnic fermecat eram atunci, gata de orice ca să cerşesc nişte bucate pe care imaginaţia mea înflăcărată le zugrăvea drept un festin. Toate cele despre care-mi vorbise Franz, îmi reveneau în minte precum o ameţeală, o ispită du reroasă îmi şi închipuiam pielea ei netedă şi moale, pântecele care-i cădea abrupt descoperind tandra rană, strânsoarea lichidă şi sălbatică, un loc strâmt înşelător dând într-o am ploare în care îmi va fi amar şi sfâşietor să mă împrăştii. Îi şopteam la ureche tâmpenii, râdea dându-şi capul pe spate, alcoolul o ameţise poate şi făcea să-i pară picante fraze care nu erau. O sărutai pe gât şi pe umeri; aceste sărutări făcură să mi se taie picioarele, în tot trupul mi se transmitea vestea din nerv în nerv; atunci, pierzând orice noţiune de decenţă şi re găsind o practică din anii mei de adolescenţă, îmi lunecai în cet obrazul pe al ei şi cu o uşoară înclinare încercai să-i prind gura. Ea tresări:

- Ce-s libertăţile astea ciudate?

Ochii ei mă pătrunseră ca o lamă de oţel fără să găsesc în ei nici o lucire de tandreţe sau de indulgenţă.

- Nu ţi-e ruşine, de faţă cu soţul meu? Îngheţat de aceste cuvinte, bâiguii:

- Bine dar... Franz nu contează. Avu un surâs dispreţuitor care mă făcu să simt ce puţin caz făcea de pretenţiile mele.

- Drept cine ne iei? Suntem căsătoriţi, închipuie-ţi, nu trăim în concubinaj ca alţii! Îşi desfăcu strânsoarea şi lăsă să-i atârne mâna de-a lungul coapsei, gest de suprem plictis. Eram ultragiat de ipocrizia ei şi mă rodeam în sinea mea că nu găsesc nimic original să-i spun.

- Ce idioată şi Beatrice asta... suflă ea. Această frază era prăjina pe care mi-o întindea ca să mă răscumpăr. Eram atât de fericit că am un subiect de care să vorbesc încât mă cufundai în calomnie. Şi oricât m-ar fi costat să-mi calomniez tovarăşa, mă pretam cu laşitate la aşa ceva, nescutind-o de nici un epitet peiorativ.

- Nu m-ai înţeles bine, rectifică partenera mea. Voiam să spun, ce idioată şi Beatrice asta de te iubeşte, de te suportă! Mă crispă un fior, era prea târziu ca să-mi repar greşeala, şi rânjii:

- Nu e vina mea că are rău de mare.

- În timp ce geme pe patul ei gândindu-se la tine, nu găseşti nimic altceva mai bun de făcut decât s-o demolezi.

Îmi veneau pe buze replici, amintiri de lectură, rară să le găsesc potrivite şi eram incapabil să inventez eu altele. Pradă unei nervozităţi misterioase, dădui drumul, în ultimă instanţă, la aceasta.

- Încetează, Rebecca, te iubesc.

- Văd cu plăcere că ai simţul umorului; încerci într-adevăr orice. Ar trebui să ştii că de multă vreme nu se mai agaţă cineva spunându-i: "te iubesc". Găseşte altceva.

- Ăsta-i adevărul totuşi.

- Ba nu, pentru tine nu sunt decât o fantezie în cursul unei traversări plicticoase.  

Oricine cunoaşte senzaţia dezagreabilă pe care o avem de îndată ce o fiinţă dragă ne acuză chiar de lucrul cu care o să ne lovească şi o ia înaintea reproşului nostru întorcându-l împotriva noastră. Ştiam că minte, iar această şiretenie mi se părea nedemnă de noi. Eram scârbit de tonul rece, artificial al frazelor ei şi-i spusei:

- Încetează de a te mai proiecta pe mine...

- Doamne, ce scai... Scuză-mă, sunt însărcinată, trebuie să mă aşez.

- Însărcinată? De când?

- De-o jumătate de oră, bineînţeles, de când m-ai sărutat pe culoar.

Părăsi pista de dans cu un aer excedat: închisese de tot robinetul farmecului. O urmai, caniş certat, cu capul plecat, neîndrăznind să cred în dizgraţia mea atât de rapidă. Ca pentru a-mi spori ghinionul, se aşeză lângă Franz. Infirmul era beat, tolănit mai curând decât aşezat pe scaunul lui, plimbându-şi botul alcoolizat la dreapta şi la stânga, legănând o sticlă de scotch la capătul braţului, revărsându-şi exaltarea în vorbe orduriere,