Ne oprim exact o clipă.

— Cap Bob! ţipă Dorinel. În spate!

Mă răsucesc fulgerător. E Cătălin Voicu, Sinuzită al meu. Se aruncă pe mine ca o panteră. Dreapta şi-a încălţat-o într-un box. Sunt scund, dar am detentă. Îi dau bineţe cu un grand écart oblic, à la Lacul Lebedelor care pare să-i dea de gândit. Un upercut cu vârful bombeului, ca la carte. Nici ăsta nu-i însă scos din incubator. Se redresează, trece pe Kung-Fu. Zice-se, acum vorbim aceeaşi limbă. Face nişte pase de sanchi, să-mi abată atenţia. Îmi vizează stomacul. Eschivez, dar nu îndeajuns de strâns, şi-mi piaptănă urechea cu boxul. Înfig un cap în subsuoara lui, îi imprim un dublu şurub de campionat şi-i strig Ninei:

— Fugi!

Sinuzită a aterizat pe vine, ca o broască. Se destinde arc şi-mi prinde gleznele. E rândul meu să zbor prin aer. Cad pe spate. Înregistrez, ciob de secvenţă, asistenţa îngrozită şi urletul Ninei. Nu văd decât spatele kidnapperului. O duce pe umăr, ca pe un sac. Probabil, a pocnit-o zdravăn şi expert. E anesteziată, moale cârpă. Nu ţipă, nu se zbate.

Constat că pe Sinuzită nu-l lasă inima să se despartă de mine. Se azvârle din nou. De data asta, îmi vrea gâtul. Îl întâmpin cu singura mea pereche de pantofi italieni, în pântece. Vine pe spate dar se redresează rapid cu un zvâcnet de şale. Felicitări maestrului, elevul îi face cinste. Asta la pace! Acum, îi înjur de familie, religie, etnie şi apartenenţă politică pe amândoi. Şi pe Guru, şi pe ucenic.

Sinuzită mă ţine în loc. Nu mă poate face mat, în schimb mă întârzie. Ăsta-i şi scopul: complicele care a înhăţat-o pe Nina are timp să dispară. La poartă, schimbul de focuri continuă... Suntem iar în picioare. Nişte idioţi aplaudă. Nu m-ar mira să înceapă şi pariurile. Se cred pesemne, la un spectacol gratuit. Trupa de circ a Teatrului Masca. Ei sunt cu bâlciul în aer liber. Simulez un atac lateral stânga. Va fenta dreapta, unde vreau să-l aduc eu. Am observat că nu prea scontează pe piciorul drept, vizibil mai slab. Căzătura de luni, când a plonjat pe fereastră. Ripostează cu o foarfecă nu îndeajuns de puternică şi prea înaltă. Se dezechilibrează uşor şi primeşte-n plin, "pumnu-mi necruţător"! K.O.!

Ovaţii. Îl răsucesc pe Sinuzită şi-i încalţ cătuşele. Trei "leşuri" deci, pe aleea centrală a cimitirului: Babuinul, Panduru şi Sinuzită... Aşi! Numai două. Panduru a dispărut. Şi-a revenit din anestezie şi a întins-o iepureşte. Constat că şi Dorinel a dispărut. Au trecut circa trei minute de la răpirea Ninei. În împrejurările de faţă, enorm!

Biata Coana Aurica a rămas singură pe năsălie.

Ajung într-un suflet la poartă. Din zbor, aud că Richard Gere a mierlit-o pe acoperiş. Acum, îl coboară pompierii. E un vacarm şi o aiureală ca pe vremea cozilor lui Ceauşescu, când se anunţa că s-a isprăvit marfa. Înmormântările sunt date peste cap, cordon de poliţie, unii vor să intre, alţii să plece, dincolo de ziduri, mare de omenire curioasă. Îl ocolesc pe Suliţă care urmăreşte cu mâinile în şolduri activitatea pompierilor, de parcă asta ar fi problema esenţială acum.

Mobilizez două maşini cu operativi. Într-una din ele, urc eu şi Ti-mofte. Vom înconjura cimitirul în sensuri contrare. Nu-mi fac iluzii, dar poate reuşim să "întrerupem" răpirea Ninei. Socot că maşina care trebuia să-i preia aştepta dincolo de zidurile Bellu. Răpitorul, cât de solid şi agil, iar Nina, cât de vrăbiuţă, per pedes a consumat totuşi un timp până la zidul convenit; până a săltat-o dincolo, până a sărit şi el.

Am luat-o în direcţia lui Bellu catolic, în vreme ce ceilalţi o ţin la vale, pe lângă Cimitirul Eroilor. Timofte mă informează:

— ...brambureală mare, Cap Bob! Dar şi ăla de pe acoperiş, dat dracului!

— Avem victime?

— Sergentul G. În stare gravă şi vreo cinci răniţi. Tipul nu voia să se dea prins cu nici un chip. Era ciuruit, fără nici o şansă să scape şi atunci, şi-a golit încărcătoarele. În afară de flintă, mai avea pe puţin două revolvere, zic eu. Prea trăgea continuu... Cap Bob, eu cred că individul era hârtie de prins muşte. Făcea tir pe acoperiş, ca să ne scoată din zona Capelei.

— Absolut! Nici cu aspiratorul n-ar fi reuşit mai bine... Stai! Opreşte!

L-am zărit pe Dorinel. Tropăie pe trotuar în direcţia cimitirului. Ghiozdanul roşu cu bretele galbene îi sare în spinare ca o minge bătută de foarte aproape. Scrâşnetul frânei îl opreşte. Sar din maşină:

— Ce faci? De unde vii?

Scuipă câteva Boni Bon în palmă, ca să poată vorbi.

— Am vrut să văd unde o duc pe domnişoara Nina.

Îl urmăresc cu sufletul la gură. Dat în mă-sa şi bilă ăsta! Zău dacă nu-i mai isteţ ca Suliţă! Se scuză:

— Pe dumneavoastră n-am putut să vă ajut. Îmi pare rău... Sunt încă prea mic, nu ştiu Kung-Fu sau Taikon Akido. Nici măcar Karate...

— Lasă, că ştii destule.

Privirea i se aprinde, mă priveşte cu o admiraţie în premieră absolută. Am crescut fantastic în ochii lui, bat acum la vreo 1,90 m.

— Sunteţi formidabil! Ştiţi toate fisurile lui Lorenzo Lamas, dar până la David Carradine...

— Ştiu, mai am.

— Da, fin'că el ştie şi Kickboxing!

— Lasă-mă dracului cu marţialele! Ce-i cu Nina?

— Nu te ambala, dragă..., o scapă ca bunică-sa. Vă rog să mă iertaţi. Voiam să spun...

— Deci, îl ajut, răpitorul a luat-o la fugă printre morminte, cu Nina în spinare. A săltat-o peste zid, cineva aştepta dincolo...

— Exact, de unde ştiţi? Adică, da... După aia, a sărit şi el.

— Tu ce-ai făcut?

— Păi, m-am căţărat şi eu, şi-mi arată genunchii ferfeniţă. P-ormă au urcat toţi într-un Volvo gri metalizat. Vă spun imediat... Clipeşte des în spatele ochelarilor şi îşi răsuceşte braţul stâng. Citeşte numărul însemnat deasupra ceasului, cu carioca neagră: B-10-NWS.

— Bravo Dorinele! Când mai mergi la cinema, ia-mă şi pe mine.

— Spuneţi aşa acum şi p-ormă ziceţi că nu mă ţin de carte.

— Ascultă, ăia nu te-au observat?

— Ţţ! Am sărit în stradă, după ce au plecat. Aş fi luat un taxi, numai aşa, ca să văd unde se duc, că aveam bani la mine, mi-a dat bunica să