spui, Karden, dar răspunsul este nu. Dacă l-ai fi cunoscut pe Smiley, n-ai întreba. Suntem extraordinar de diferiţi.

Karden părea destul de mulţumit, zâmbea şi aproba din cap pentru sine, în timp ce-şi potrivea ochelarii şi consulta dosarul cu gesturi elaborate.

— A, da, spuse, ca şi când ar fi uitat ceva. Când aţi cerut să luaţi pe credit la băcan, câţi bani aveaţi?

— Niciun ban, răspunde Leamas nepăsător. De o săptămână, eram lefter. Chiar de mai mult, aş zice.

— Din ce trăiaţi?

— Din mărunţişuri. Fusesem bolnav; un fel de febră. Nu mâncasem mai nimic de o săptămână. Presupun că şi asta mă făcuse să fiu nervos - mi-a sărit ţandăra.

— Desigur, vi se mai datorau nişte bani de la bibliotecă, nu?

— De unde ştii asta? întrebă tăios Leamas. Aţi fost…

— De ce nu v-aţi dus să-i ridicaţi? Aşa, n-ar mai fi fost nevoie să cereţi să vi se dea pe credit, nu-i aşa, domnule Leamas?

Leamas ridică din umeri.

— Am uitat. Probabil, pentru că biblioteca era închisă sâmbăta dimineaţă.

— Înţeleg. Sunteţi sigur că era închisă sâmbăta dimineaţă?

— Nu, e doar o presupunere.

— Aha. Mulţumesc, astea au fost toate întrebările.

Leamas tocmai se aşeza, când uşa se deschise şi intră o femeie. Era grasă şi urâtă, şi purta o salopetă cenuşie cu trese pe mânecă. În urma ei venea Liz.

Capitolul 22

Preşedinta

 

Intră în sala de judecată încet, privind în jur cu ochi mari, ca un copil pe jumătate trezit care intră într-o încăpere puternic luminată. Leamas uitase ce tânără este. Când îl văzu şezând între doi gardieni, se opri.

— Alec!

Gardianul de lângă ea îi puse mâna pe braţ şi o conduse spre locul unde stătuse înainte Leamas. Era o linişte deplină în sala de judecată.

— Cum te numeşti, copila mea? întrebă preşedinta dintr-odată.

Mâinile lungi ale lui Liz atârnau pe lângă trup, cu degetele drepte.

— Cum te numeşti? se repetă întrebarea, tare de data asta.

— Elizabeth Gold.

— Eşti membră a Partidului Comunist din Marea Britanie?

— Da.

— Şi stai la Leipzig?

— Da.

— Când ai intrat în Partid?

— În 1955. Nu, 1954 cred că era…

Fu întreruptă de un zgomot produs de agitaţie; scârţâitul mobilei împinse, şi vocea lui Leamas, răguşită, ascuţită, neplăcută, umplând încăperea.

— Nemernicilor! Lăsaţi-o în pace!

Liz se întoarse înspăimântată şi îl văzu în picioare, cu hainele strâmbe, văzu cum faţa lui albă devine lividă, văzu cum un paznic îl loveşte cu pumnul, aproape doborându-l; apoi, amândoi paznicii se năpustiră asupra lui, îl ridicară, îi duseră cu forţa braţele la spate. Capul îi căzu în piept, pe urmă zvâcni într-o parte de durere.

— Dacă mai mişcă, scoateţi-l de aici, ordonă preşedinta, clătinând din cap spre Leamas în semn de avertisment, după care adăugă: Poţi să vorbeşti din nou mai târziu, dacă vrei. Aşteaptă! întorcându-se spre Liz, spuse tăios: Precis ştii când ai intrat în partid?

Liz nu răspunse, şi, după o clipă de aşteptare, preşedinta ridică din umeri. După aceea se aplecă înainte, privind-o fix, cu mare atenţie, şi întrebă:

— Elizabeth, ţi s-a spus vreodată în partid despre necesitatea confidenţialităţii?

Liz încuviinţă din cap.

— Şi ţi s-a spus să nu pui niciodată, absolut niciodată întrebări altui tovarăş în legătură cu organizarea şi cu dispoziţiile partidului?

Liz confirmă din nou cu o mişcare din cap.

— Da, răspunse ea, bineînţeles.

— Azi o să fii foarte serios supusă unui test privind această regulă. Este mai bine pentru tine, mult mai bine, să nu ştii nimic. Nimic, adăugă, subliniindu-şi brusc vorbele. Asta o să fie suficient: noi, cei trei de la această masă, avem funcţii foarte importante în Partid. Acţionăm cu încuviinţarea Comitetului Executiv, în interesele securităţii de partid. Trebuie să-ţi punem câteva întrebări, iar răspunsurile tale sunt de cea mai mare importanţă. Răspunzând sincer şi fără teamă, ajuţi cauza Socialismului.

— Dar, cine, şopti Liz, cine este judecat? Ce a făcut Alec?

Preşedinta privi peste capul lui Liz, spre Mundt, şi spuse:

— Poate că nimeni nu este judecat. Asta e problema. Poate doar acuzatorii. Nu are nicio importanţă cine este acuzat, adăugă, iar dacă tu nu ştii, este o garanţie a imparţialităţii tale.

O clipă se aşternu tăcerea asupra micii încăperi; apoi, cu un glas atât de încet, încât preşedinta îşi întoarse instinctiv capul ca să-i înţeleagă cuvintele, întrebă:

— Alec este? Este Leamas?

— Îţi mai spun o dată, insistă preşedinta, e mai bine pentru tine - mult mai bine - să nu ştii. Trebuie să spui adevărul şi să pleci. E cel mai înţelept lucru pe care-l poţi face.

Probabil că Liz făcu vreun semn sau şopti câteva cuvinte pe care ceilalţi nu le auziră, căci preşedinta se aplecă din nou în faţă, spunând foarte apăsat:

— Uite ce e, copila mea, vrei să te duci acasă? Fă ce-ţi spun şi o să pleci! Dar dacă nu… Se opri, îl arătă cu mâna pe Karden şi adăugă misterios: Acest tovarăş vrea să-ţi pună nişte întrebări, nu multe. Pe urmă pleci. Spune adevărul!

Karden se ridică din nou în picioare şi zâmbi, zâmbetul acela amabil de stareţ bisericesc.

— Elizabeth, i se adresă el, Alec Leamas a fost iubitul tău, nu-i aşa?

Ea aprobă din cap.

— V-aţi întâlnit la biblioteca din Bayswater, unde lucrezi.

— Da.

— Înainte de asta nu l-ai mai văzut?

Liz clătină din cap.

— Ne-am cunoscut la bibliotecă, răspunse.

— Ai avut mulţi iubiţi, Elizabeth?

Replica ei nu se auzi, căci Leamas strigă din nou:

— Karden, porcule!

Dar îndată ce îl auzi, Liz se întoarse şi rosti destul de tare:

— Alec, nu face asta! O să te ducă de aici.

— Da, observă preşedinta sec, aşa este.

— Spune-mi, reluă Karden blând, Alec era comunist?

— Nu.

— Ştia că tu eşti comunistă?

— Da. I-am spus.

— Ce a zis când i-ai spus, Elizabeth?

Nu ştia dacă să mintă, ăsta era cel mai groaznic lucru. Întrebările veneau aşa de repede, că nu avea nicio şansă să se gândească. Tot timpul ascultau, pândeau, aşteptau un cuvânt, un gest, lucruri care ar fi putut să-i facă mult râu lui Alec. Nu era în stare să mintă decât dacă ştia care este miza; ea va continua să bâjbâie şi Alec va muri - căci nu era nici urmă de îndoială în mintea ei că Alec este în pericol.

— Ce a spus? repetă Karden întrebarea.

— A râs. Era deasupra tuturor acestor lucruri.

— Crezi că era deasupra lor?

— Desigur!

Tinerelul de la masa completului de judecată vorbi pentru a doua oară. Ochii îi erau pe jumătate închişi.

— Consideraţi că este judecata sănătoasă a unei fiinţe