ziua următoare singur în pat. Joe Washington a bătut la uşă cam pe la 11 dimineaţa.

– Amice, asta a fost una dintre cele mai reuşite lecturi.

– Zău, vorbeşti serios?

– Da, a fost ca lumea. Uite cecul.

– Mulţumesc, Joe.

– Eşti sigur că nu vrei să te întâlneşti cu Burroughs?

– Sunt sigur.

– Citeşte în seara asta. Nu rămâi?

– Trebuie să mă întorc în L.A., Joe.

– L-ai auzit vreodată citind?

– Joe, vreau să fac un duş şi să plec de-aici. Mă duci cu maşina la aeroport?

– Bineînţeles.

Când am plecat, Burroughs stătea în scaunul său, la fereastră. N-a dat nici un semn că m-ar fi văzut. I-am aruncat o privire şi am trecut mai departe. Aveam cecul la mine. Eram nerăbdător să " mă duc să joc la curse.

 

 

84.

 

Corespondam de mai multe luni cu o cucoană din San Francisco. O chema Liza Weston şi îşi câştigă existenţa dând lecţii de dans, inclusiv balet, în studioul propriu. Avea 32 de ani, fusese căsătorită o dată, şi toate scrisorile ei erau lungi şi bătute la maşină impecabil, pe hârtie rozalie. Scria bine, cu inteligenţă şi foarte puţine exagerări. Îmi plăceau scrisorile ei şi îi răspundeam. Liza se ţinea departe de literatură, de aşa-numitele întrebări profunde. Îmi scria despre mici întâmplări obişnuite, însă le descria cu perspicacitate şi umor. Şi-aşa s-a întâmplat să-mi acrie că urina să vină în Los Angeles să cumpere costume de dans şi să mă întrebe dacă mi-ar plăcea s-o întâlnesc. I-am spus, fără nici o îndoială, că ar putea să stea şi la mine, însă, datorită diferenţei de vârstă dintre noi, va trebui să doarmă pe canapea, în vreme ce eu urma să dorm în pat. „Am să te sun când ajung",- mi-a răspuns ea la mesaj.

Trei sau patru zile mai târziu a sunat telefonul. Era Liza.

– Am sosit, a zis.

– Eşti la aeroport? Vin să te iau cu maşina.

– O să iau un taxi.

– Costă.

– Va fi mai comod aşa.

– Ce bei?

– Nu prea beau, aşa că orice vrei tu... Am stat şi am aşteptat-o. Întotdeauna mă simţeam nelalocul meu în astfel de situaţii. Când soseau cu adevărat, aproape că nici nu mai voiam să se întâmple. Liza menţionase că era drăguţă, dar nu-i văzusem fotografiile. M-am însurat odată cu o femeie, îi promisesem că mă voi însura cu ea, fără s-o văd, prin corespondenţă. Şi ea îmi scria scrisori inteligente, dar cei doi ani şi jumătate de căsnicie care au urmat s-au dovedit a fi un dezastru. Oamenii erau, de obicei, mult mai buni în scrisori decât în realitate. Erau ca nişte poeţi când se manifestau astfel.

Am măsurat camera în lung şi-n lat. Apoi am auzit paşi, apropiindu-se, pe alee. M-am dus la fereastră şi am aruncat o privire. Nu era rea. Brunetă, bine îmbrăcată, cu o fustă lungă până la glezne. Mergea cu graţie, capul sus. Un nas drăguţ, gură obişnuită. Îmi plăceau femeile în rochie, îmi aminteau de vremurile trecute. Căra o geantă mică. A bătut la uşă. Am deschis.

– Intră.

Liza şi-a pus bagajul pe podea.

– Stai jos.

Era foarte puţin machiată. Era drăguţă. Avea părul tuns scurt şi cu stil.

I-am pregătit o vodca şi mi-am pus şi mie un pahar. Părea calmă. Avea o urmă de suferinţă pe chipul ei - trecuse prin ceva perioade dificile în viaţă. La fel ca mine.

– Am să cumpăr nişte costume mâine. E un magazin în L.A., care-i foarte neobişnuit.

– Îmi place rochia pe care o porţi. O femeie acoperită în întregime este excitantă, cred, Desigur, e greu să-ţi faci o părere după siluetă, dar îţi poţi da seama.

– Tu eşti aşa cum mi-am închipuit. Nu ţi-e teamă de nimic.

– Mulţumesc.

– Pari aproape sfidător.

– Sunt la cel de-al treilea pahar.

– Ce se întâmplă după al patrulea?

– Nu prea multe. Îl beau şi îl aştept pe al cincilea. Am ieşit afară să iau ziarul. Când m-am întors, Liza îşi trăsese fusta aia lungă până deasupra genunchilor. Arăta bine. Avea genunchi frumoşi, picioare arătoase. Ziua (de fapt, noaptea), strălucea. Din scrisori, ştiam că e o adeptă a hranei sănătoase, la fel ca şi Cecelia, numai că nu se comporta deloc precum Cecelia. M-am aşezat la celălalt capăt al canapelei şi am continuat să mă holbez la picioarele ei. Întotdeauna am avut o slăbiciune pentru asta.

– Ai picioare frumoase, i-am spus Lizei.

– Îţi plac?

Şi-a ridicat fusta încă vreo câţiva centimetri. Era înnebunitor. Tot piciorul ăla splendid ieşind din atâta material. Era mult mai bine decât dacă ar fi purtat minijupă.

După următorul pahar, m-am aşezat lângă Liza.

– Ar trebui să vii să-mi vezi studioul de dans, a zis ea.

– Nu ştiu să dansez.

– Poţi s-o faci. Am să te învăţ.

– Pe gratis?

– Desigur. Eşti foarte agil pentru un tip corpolent. Pot să-mi dau seama după felul în care mergi că ai putea dansa foarte bine.

– Atunci, am bătut palma. Şi am să dorm eu pe canapeaua ta.

– Am un apartament drăguţ, dar n-am decât un pat cu apă.

– Bine.

– Dar va trebui să mă laşi să-ţi gătesc. Mâncare ca lumea.

– Sună bine.

M-am uitat la picioarele ei. Apoi i-am mângâiat un genunchi. Am sărutat-o. M-a sărutat la rândul ei, precum o femeie care se simţea singură.

– Ţi se pare că sunt atrăgătoare? a întrebat Liza.

– Da, desigur. Dar ce-mi place cel mai mult este stilul tău. Ai o anumită nobleţe.

– Te ţii bine, Chinaski.

– Sunt nevoit, am aproape 60 de ani.

– Arăţi mai degrabă de 40, Hank.

– Şi tu te ţii bine, Liza.

– Sunt nevoită, am 32.

– Mă bucur că n-ai 22.

– Şi eu mă bucur că tu n-ai 32.

– Asta-i o seară a bucuriei, am zis. Am sorbit amândoi din pahare.

– Care-i părerea ta despre femei? a întrebat ea.

– Nu sunt un filozof. Fiecare femeie e diferită. În esenţă, par să fie o combinaţie între ce-i mai bun şi ce-i mai rău - combinaţie de magic şi îngrozitor. Totuşi, sunt bucuros că există.

– Cum te porţi cu ele?

– Ele se poartă mai bine cu mine decât o fac eu cu ele.

– Şi crezi că e cinstit?

– Nu e cinstit, dar aşa este.

– Eşti sincer.

– Nu