alergat pînă am reuşit să scap de panica nenorocirii în care intrasem. Era triumful meu. Mă întorceam acasă. Eram vînătorul care revenea de pe dealuri, acasă la lucrurile pe care le doream mai mult decît orice pe lume, la femeia căreia îi aparţineam trup şi suflet.

Şi o să ne căsătorim şi o să trăim în Casă. Am obţinut tot ceea ce am plănuit! Am cîştigat — Am pus mîna pa ce e al nostru.

Uşa nu era zăvorîtă! Am intrat scuturîndu-mi picioarele şi arătîndu-mă prin cadrul uşii de la bibliotecă. Şi acolo stătea Greta, aşteptîndu-mă lîngă fereastră. Era superbă. Era cel mai frumos şi mai dulce lucru pe care-l văzusem vreodată Era precum o Brunhildă, o glorioasă Valkirie cu părul auriu strălucitor. Era întruchiparea feminităţii. Ne-am abandonat unul altuia cu o frenezie pe care o gustam numai în scurtele noastre întîlniri din sînul „Nebuniei”.

M-am aruncat drept în braţele ei precum un marinar care s-a întors de pe mare la ai săi. Da, a fost unul din cele mai frumoase momente din viaţa mea.

Pe urmă ne-am întors la lucrurile mărunte. M-am aşezat şi ea mi-a arătat o grămadă de scrisori care-mi erau adresate. Am pus mîna aproape în mod automat pe una care avea un timbru american pe ea. Era de la Lippincott. M-am întrebat ce o fi putînd să-mi spună în ea, de ce să mi scrie o scrisoare.

— Ei bine, zise Greta cu o exclamaţie plină de satisfacţie, am făcut-o!

— Şi-ncă cum! am adăugat.

Amîndoi am rîs, am rîs sălbatic. Pe masă era şampanie.

Am deschis-o şi am băut în sănătatea noastră a amîndurora.

— Locul ăsta e o minune, am zis uitîndu-mă de jur împrejur. E mai frumos decît puteam să mi-l amintesc. Santonix — dar nu ţi-am spus — Santonix a murit.

— Oh, Doamne, zise Greta, ce păcat. Deci era chiar bolnav?

— Sigur că era bolnav. Nu am vrut să mă gîndesc la asta. M-am dus şi l-am văzut cînd a murit.

Greta se cutremură uşor.

— Nu mi-ar fi plăcut să fiu acolo. A spus ceva?

— Nu chiar. A zis că sînt un blestemat, un neghiob — ar fi trebuit să procedez altfel.

— Ce-a vrut să spună — cum altfel?

— Nu ştiu ce-a vrut să spună, am răspuns. Presupun că delira. Nu ştia despre ce vorbea.

— Ei, casa asta e un monument nemaipomenit în memoria iui, zise Greta. Cred că rămînem cu ea, nu-i aşa?

M-am uitat la ea a mirare.

— Bineînţeles. Crezi că e să mă duc să locuiesc in altă parte?

— Nu putem să locuim aici tot timpul anului. Înmormîntaţi într-un sat ca ăsta?

— Dar aici vreau să trăiesc — aici am vrut tot timpul să trăiesc.

— Da, desigur. Dar, la urma urmelor, Mike, avem destui bani Putem merge unde dorim! Putem să mergem de-a lungul şi de-a latul Continentului. Ne putem permite o vînătoare în Africa. Vom avea aventuri. Vom cumpăra de grămadă de lucruri. Vom merge în Extremul Orient. Nu-ţi place să ai o viaţă aventuroasă?

— Ba da, cred că da... Dar ne vom întoarce mereu aici, nu-i aşa?

Începusem să am un simţămînt ciudat în sensul că ceva scîrţia undeva. Nu mă gîndisem decît la casa mea şi la Greta. Nu dorisem altceva. Dar ea dorea. Am înţeles asta. Şi nu era decît începutul. Începutul dorinţei de a avea lucruri. Începea să-şi dea seama că putea să le aibă, Şi am avut atunci o presimţire. Am început să tremur.

— Ce ţi se întîmplă, Mike? Tremuri. Ai răcit sau ce ai?

— Nu, nu e răceală, am răspuns.

— Dar ce s-a întîmplat?

— Am văzut-o pe Ellie.

— Ce vrei să spui? Cum adică ai văzut-o pe Ellie?

— În timp ce urcam, drumul şi cînd am ajuns la curba periculoasă, era acolo, stînd sub un copac — privind — privind către mine.

Greta se holbă.

— Nu fi ridicol! Ai început să aiurezi.

— S-ar putea să am vedenii. Aceasta e „Moşia Ţiganului”, la urma urmelor, Ellie era acolo, privind — arătînd destul de fericită. Arăta cum era ca de obicei — ca şi cum ar fi stat tot timpul acolo şi avea să stea tot timpul acolo.

— Mike! Greta mă apucă de umăr. Mă scutură. Mike, nu mai spune astfel de lucruri. Ai băut ceva înainte de a ajunge aici?

— Nu, am aşteptat pînă să ajung aici. Ştiam că mă aştepţi cu şampanie.

— Hai s-o uităm pe Ellie atunci şi să bem în cinstea noastră.

— Era Ellie, am spus cu încăpăţînare.

— Sigur că nu era Ellie! Era numai o impresie de lumini — să zicem.

— Era Ellie şi stătea acolo. Se uita — mă căuta şi se uita la mine Dar nu putea să mă vadă. Greta, Ellie nu putea să mă vadă. Mi se ridică vocea: Şi ştiu de ce nu putea să mă vadă. Ştiu de ce nu putea să mă vadă.

— Ce vrei să spui?

Şi atunci am şoptit pentru prima dată ceva ce se distingea cu greu de respiraţia mea:

— Pentru că nu eram eu. Nu eram acolo. Ea nu vedea decît „Nesfîrşita Noapte”. Apoi am strigat cu o voce în care se simţea panica: „Unii sînt născuţi pentru Dulcea Desfătare, alţii sînt născuţi pentru Nesfîrşita Noapte.” Eu, Greta, eu m-am născut pentru Nesfîrşita Noapte.”

— Îţi aminteşti, Greta, am continuat, cum stătea ea acolo, pe sofaua aceea? Obişnuia să cînte cîntecul ăsta la chitară, cu o voce dulce, melodioasă. Trebuie să-ţi aminteşti.

În fiecare noapte şi-n fiecare dimineaţă, îngînam eu cu respiraţia tăiată, unii se nasc pentru nefericire în fiecare dimineaţă şi-n fiecare noapte alţii se nasc pentru dulcea desfătare. Asta era Ellie, Greta. Ea se născuse pentru dulcea desfătare. „Unii se nasc pentru dulcea desfătare, alţii pentru nesfîrşita noapte.” Şi Mama ştia asta. Ea ştia că eu mă născusem pentru nesfîrşita noapte. N-am ajuns încă acolo. Dar ea ştia. Şi Santonix ştia. El ştia că o luase pe drumul acela. Dar s-ar fi putut să nu fie aşa. A fost numai o clipă, o clipă cînd Ellie-şi cînta cîntecul. Aş fi putut să fiu foarte fericit, căsătorit cum eram cu Ellie. Aş fi putut să continui căsătoria mea cu Ellie

— Nu,