M-am uitat la ea fix.

— Îmi pare rău, Greta. Ce spuneam?

— Am crezut că ţi-au făcut ceva acolo, în America. Dar nu e asta. Te-ai descurcat, nu-i aşa? Vreau să spun, să întreb dacă toate afacerile merg bine?

— Totul e-n ordine, am zis. Totul e aranjat pentru viitorul nostru, viitorul nostru nemaipomenit.

— Vorbeşti cam ciudat. Aş vrea să ştiu ce zice Lippincott în scrisoarea aceea.

Am tras scrisoarea spre mine şi am deschis-o. Nu era nimic înăuntru în afara unei tăieturi de ziar. Era o tăietură veche şi destul de ştearsă. M-am uitat la ea. Era o fotografie a unei străzi. Am recunoscut strada cu o clădire impunătoare ca fundal. Era o stradă in Hamburg cu puţini trecători care veneau spre cel care lua imaginea. Doi oameni în prim plan, de mînă. Eram eu şi Greta. Aşa că Lippincott ştia. Ştiuse că o cunoşteam deja pe Greta, Cineva trebuie să i fi trimis tăietura de ziar, fără vreo intenţie infamă. Ci numai pentru că se amuzase descoperind-o pe d-ra Greta Andersen mergînd pe străzile IHamburgului. Ştiuse deci că o cunoşteam pe Greta şi mi-am adus aminte pe ce ton mă întrebase dacă o întilnisem sau nu pe Greta Andersen. Eu negasem, bineînţeles, dar el ştia că eu mint. Atunci pesemne că a început să mă bănuiască.

Şi deodată mi s-a făcut frică de Lippincott. Nu putea, desigur, să bănuiască că am ucis-o pe Ellie. Dar bănuia că am omorît-o, totuşi.

— Ascultă-mă, i-am zis Gretei, ştie că ne cunoşteam dinainte. A ştiut de la început. L-am urît tot timpul pe acest vulpoi bătrîn şi el te-a urît întotdeauna. Am continuat: Cînd va afla că avem de gînd să ne căsătorim, atunci ne va bănui de-a binelea. Dar de fapt mi-am dat seama că Lippincott o bănuise cu siguranţă pe Greta, mă bănuise şi pe mine, ghicise că ne vom căsători, ne bănuia că ne cunoaştem, ne bănuia poate că sîntem amanţi.

— Mike, cînd vei înceta să fii un iepure speriat? Da, asta eşti. Un iepure speriat. Şi eu care te-am admirat. Dau acum te văd risipindu-te, bucăţică cu bucăţică. Te sperii de oricine.

— Nu trebuia să-mi spui aşa ceva mie.

— Dar e adevărat.

— Nesfîrşita Noapte.

Nu puteam să mă gîndesc la altceva. Şi mă întrebam ce însemna cu adevărat. Nesfîrşita noapte. Însemna întuneric, însemna că nu eram acolo ca să fiu văzut. Puteam să-i văd pe morţi, dar morţii nu puteau să mă vadă deşi trăiam. Ei nu puteau să mă vadă pentru că, de fapt, nu eram acolo. Bărbatul care o iubise pe Ellie nu era acolo. Intrase de bună voie în nesfîrşita noapte. Mi-am aplecat şi mai mult capul spre pămînt.

— Nesfîrşita noapte, am repetat.

— Terminăm o dată cu tînguiala, ţipă Greta. Revino-ţi! Fii bărbat, Mike. Nu te lăsa copleşit de superstiţii de acest gen

— Cum aş putea să fac să scap? am zis. Mi-am vîndut sufletul .,Moşiei Ţiganului”, ştii măcar asta? „Moşia Ţiganului” n-a fost sigură niciodată pentru nimeni. Nu a fost un loc sigur nici pentru Ellie şi nu e sigur nici pentru mine. Poate nici pentru tine.

— Ce vrei să spui cu asta?

M-am ridicat M-am îndreptat spre ea. Da, am posedat-o cu o ultimă poftă nebună. Oare dragostea, ura, dorinţa — nu sînt toate la fel? Toate trei într-una şi una luînd formele celor trei trăiri. N-aş fi putut s-o urăsc niciodată pe Ellie. Dar am urît-o pe Greta. Am savurat ura care mă cuprinse. Am urît-o din toată inima şi dorinţa bucuriei imediate m-a făcut să nu mai aştept căile cele sigure, n-am mai vrut să aştept ocazia aşa că m-am apropiat de ea.

— Căţea neruşinată! Căţea nesuferită! Cu părul tău blond, cu formele-ţi unduitoare, te simţi în siguranţă? Dar nu eşti în siguranţă cu mine înţelegi? Am învăţat să mă bucur de crimă, să mă bucur cînd omor oamenii Eram emoţionat în ziua în care ştiam că Ellie va călări către moarte. Toată dimineaţa mi-a fost sufletul plin de bucurie gîndindu-mă la crima care avea să se întimple, dar nu am ajuns niciodată atît de aproape de crimă ca acum. Acum a altceva. Vreau ceva mai mult decît să ştiu că cineva va muri din cauza unei capsule pe care a înghiţit-o la micul dejun. Vreau ceva mai mult decît împingerea unei femei bătrîne într-o carieră. Vreau să-mi folosesc mîinile.

Greta era înspâimîntată. Ea, căreia-i aparţinusem din ziua aceea la Hamburg, cînd o întîlnisem şi mă prefăcusem bolnav din cauza ei, renunţasem la slujbă pentru ea, numai ca să rămîn cu ea. Da, atunci eram al ei, trup şi suflet Dar nu-i mai aparţineam acum. Eram eu însumi. Ajungeam în regatul la care visasem.

Era într-adevăr înfricoşată. Îmi plăcea s-o văd aşa şi mi-am încleştat mîinile în jurul gîtului ei. Da, pînă şi acum, cînd stau şi aştern aceste rînduri despre mine (care închipuiţi-vă că e un lucru foarte plăcut), şi cînd am ajuns să descriu prin ceea ce am trecut şi ceea ce am simţit şi cum i-am amăgit pe toţi — ei bine, — e un lucru minunat şi pot să spun că am fost nemaipomenit de fericit cînd am omorît-o pe Greta...

24

Nu prea mai e mare lucru de spus după aceea. Vreau să spun că lucrurile atinseră apogeul. Cred că ajungem să uităm că nu poate fi nimic mai bun decît ceea ce trebuie să urmeze în comparaţie cu ce a fost. Am rămas mult timp stînd acolo. Nu ştiu cînd au venit Ei. Nici nu ştiu dacă au venit toţi o dată... Şi nici nu cred că au putut sa fie acolo tot timpul pentru că nu m-ar fi lăsat s-o omor pe Greta. Am băgat de seamă că Dumnezeu a fost primul. Vreau să spun Maiorul Phillpot, nu Dumnezeu din ceruri. Sînt zăpăcit. Mi-a plăcut întotdeauna de omul ăsta, a fost bun cu mine. Era precum