Şi încă – vechea închisoare – dăinuia, îndura, aşezată în aleea sa închisă şi fără tremure şi sunete, în apele ei stătătoare aproape încremenite dincolo de schimbările anotimpurilor, în mijlocul acelei revărsări şi acelui vuiet al progresului civic şi al alterărilor şi schimbărilor sociale, asemenea unui bătrân fără guler (şi rezonabil de curat; doar puţin cam sărăcăcios; cu barba de o zi şi fără jartiere la ciorapi) aşezat cu bretelele la vedere şi picioarele numai în ciorapi, pe treptele din spate de la bucătărie într-o curte împrejmuită de ziduri; de fapt nu izolată prin aşezarea ei cât insularizată din cauza ieşirii ei din actualitate, învechirii ei; pe cale de a ieşi din lume, fireşte (de a dispărea de pe suprafaţa pământului laolaltă cu restul oraşului în ziua când întreaga Americă, după ce avea să-şi taie toţi copacii şi să-şi netezească dealurile şi munţii cu buldozerele, avea să se mute sub pământ ca să le facă loc, să le lase drum liber automobilelor), dar asemenea unuia care merge pe nişte urme printr-un tunel, cu tunetul expresului crescându-i în spate, şi care se găseşte în faţa unei nişe sau crăpături exact de mărimea lui în stânca vie şi impregnabilă a peretelui de stâncă şi intră acolo, inviolabil şi în siguranţă în timp ce distrugerea trece urlând pe lângă el şi îl depăşeşte şi piere, adâncindu-se ineluctabilă în şinele păienjeneşti ale destinului şi destinaţiei ei; nici chiar – închisoarea – meritând osteneala să fie vândută statului, Statelor Unite, pentru vreo alocaţie corespunzătoare provenită din trezoreria federală; nici chiar (atât de rapid, atât de departe era acum progresul) nemaifiind un pion real, cu atât mai puţin un cal sau o tură, pe tabla de şah politică a Ţinutului, nici un penaj în adevăratul înţeles al cuvântului; pur şi simplu o sinecură modestă pentru soţul verişoarei cuiva, care eşuase nu ca tată de familie ci doar ca fermier neînsemnat sau ca muncitor cu ziua;

A supravieţuit, a dăinuit; şi-a avut un loc de naştere în oraş şi în întreaga regiune; şi chiar mai adăuga cu modestie nu doar la propria sa istorie ci şi la cea a oraşului şi regiunii; undeva dincolo de faţada sordidă de cărămidă, între cărămida veche, dăinuitoare, făcută cu mâna şi tencuiala crăpată, impregnată de creozot, a pereţilor interiori (deşi puţini în oraş sau în regiune mai ştiau că ele erau acolo) erau buştenii vechi şi noduroşi legaţi laolaltă cu lut şi noroi şi care îl ţinuseră între ei (şi asta oraşul şi regiunea îşi mai aminteau; era parte din legenda lor) pe cineva care ar fi putut fi Wiley Harpe; în vara aceea a lui 1864, comandantul de brigadă federal care incendiase piaţa şi tribunalul folosise închisoarea ca sediul pazei poliţiei sale militare; şi chiar copiii de şcoală îşi aminteau cum închisoarea îl găzduise pe guvernatorul statului când executase o sentinţă de condamnare la treizeci de zile pentru atitudine dispreţuitoare faţă de tribunal prin refuzul de a depune mărturie într-un proces de paternitate intentat unuia dintre locotenenţii săi; ci izolată, chiar şi legenda şi cronica şi istoria ei, indisputabilă în autenticitatea ei, totuşi puţin cam oblică înfăţişându-se, eliptică sau poate doar elipsoidală, spălată subţiratic cu un suflu abia simţit, liniştit de apocrife; pentru că erau oameni noi în oraş acum, străini, veniţi din afară, trăind în case noi mărunte cu pereţii de sticlă, aşezate curate şi ordonate şi aseptice ca nişte iesle într-o curte de creşă, în noile subdiviziuni orăşeneşti numite Fairfield sau Longwood sau Halcyon Acres şi care fuseseră odinioară pajiştile sau curţile dosnice sau grădinile de legume ale vechilor rezidenţe (vechile case cu coloane acum demodate încă ridicându-se printre ele ca nişte cai bătrâni înălţându-se deodată din somnolenţa lor în mijlocul unei turme de oi), care nu văzuseră niciodată închisoarea; adică, o priviseră în treacăt, ştiau unde e, când rudele sau prietenii sau cunoştinţele lor din est sau din nord sau din California îi vizitau sau treceau prin Jefferson în drum spre New Orleans sau Florida, puteau chiar să recite câte ceva din legenda sau istoria ei acestor oaspeţi; dar nu avuseseră niciun contact cu ea; nu era o parte din vieţile lor; ei îşi aveau cuptoarele electrice şi coşurile de fabrică şi laptele livrat acasă şi pajiştile de mărimea unor covoare mari; ei nu trebuiseră niciodată să se ducă la închisoare în dimineaţa de după ziua de Zece Iunie sau Patru Iulie sau Ziua Recunoştinţei sau Crăciun sau Anul Nou (sau de fapt în aproape orice luni dimineaţă) pentru a plăti amenda pentru vreun servitor al casei sau grădinar sau muncitor necalificat astfel ca acesta să se poată grăbi spre casă (încă ducându-şi cu el mahmureala sau rănile abia închise făcute cu briciul) să mulgă vaca sau să cureţe sobele sau să tundă pajiştea;

Astfel că doar cetăţenii bătrâni mai cunoşteau acum închisoarea, nu bătrânii ci cetăţenii bătrâni ai oraşului: bărbaţi şi femei bătrâni nu în ani ci în constanţa oraşului, sau împotriva acestei constanţe, concordând (nu nefiind leat, fireşte, data oraşului era cu un secol şi un sfert în urmă, ci în acord împotriva acestei continuităţi) cu acea subţiratică şi dăinuitoare continuitate născută în urmă cu o sută şi douăzeci şi cinci de ani dintr-un pumn de bandiţi capturaţi de o patrulă de miliţieni beţi, şi dintr-un călăreţ de poştă amar ironic incoruptibil străbătând pustietatea şi un lacăt monstruos din fier masiv – acea continuitate fermă şi dăinuitoare şi cu neputinţă de a fi grăbită, împotriva căreia sau peste care pulsaţiile efemere, vane şi licăritoare ale progresului şi alterării îşi spărgeau valurile lipsite de substanţă şi repetitive şi evanescente şi neînstare să lase urme, întocmai ca revărsarea scurtă şi orbitor luminoasă a firmei de neon peste clădirea şi acum denumită Casa Holston, aşezată diagonal în faţa ei, şi care se pierdea în fiecare lumină a zorilor de pe pereţii vechi de cărămidă ai închisorii şi nu mai lăsa nicio