temut şi bârfit, era guvernamental şi nu accepta tezele de doctorat care nu-i comentau sistemul. Primise cele mai multe şi mai nestăpânite insulte din ţară; nu se supărase. Răspundea într-o limbă jalnică, încercând să fie polemic, neizbutind să ajungă decent. Era profesorul cel mai glorios, cu sală numeroasă şi selectă. Veneau studenţi din toţi anii şi de la toate facultăţile.

  Vorba lui era irezistibilă… Numai fetele nu înţelegeau de ce e persecutat Maestrul. Fetele îl ascultau şi, neînţelegându-l, îl socoteau profund. Fetele îi citiseră cursul, confuz şi nesfârşit; le creştea respectul, pentru că nu-l puteau memora. Fetele ascultau cu desfătare atacurile tinerilor, dar nu le dădeau dreptate, afară de cazul când vorbitorul era frumos şi brun.

  Ore de întâlniri mai erau la cursul de literatură franceză sau la filo* logie. Se întâlneau numai perechile sentimentale, fete ce lucrau la Biblioteca Academiei, băieţi cu gesturi romantice sau naţionaliste. La literatura franceză, studentele copleşeau. Se pogorau în sală miresme şi' fluturări de stofe, ca într-un salon. Perechile se aşezau în fund, lângă ferestre.

  Cursul de istoria artelor se ţinea într-o sală comodă de conferinţe, profesorul comenta cu o biciuşca operele de artă proiectate. Sala, 1 întuneric, părea un trup ce respiră pătimaş şi prudent. Veneau aici perechile mondene, studente care dispreţuiau sentimentalismul şi studenţi care ştiau să profite de ceea ce nu dispreţuiau ele. Se aşezau aproape, cu servietele şi blănurile pe genunchi. Repetau toţi, cu dinţii strânşi, acelaşi gest, pe care-l cunoscuseră dintr-un roman „en vogue”. Cu timpul, ntifl mai stânjeneau. Fiecare ştia că vecinul sau vecina sunt tot atât de tulburaţi. Câte un oftat prea sincer nu mai revolta pe nimeni. Se descopereau toţi, la lumină, îmbujoraţi, nervoşi, încălziţi.

  Zvonurile despre însuşirile cursului de istoria artelor se răspândiseră uimitor de departe. Astfel, întâlneam la ieşire studenţi de la Politehnică ci studente de la Farmacie. Un prieten de la Drept venea întotdeauna cu o duduie frumoasă şi neastâmpărată, care nu absolvise externatul. Cele câteva studente cuminţi se refugiau în primele bănci sau se aşezau pe strapontine. Băieţii ajungeau îndrăzneţi.

  Ştiau şi profesorii de cele ce se petrec în sala de conferinţe. Dar cursul de istoria artelor nu se putea preda decât pe întuneric. De altfel, viciul era atât de inofensiv şi practica atât de universală.

  La seminariile de filosofie vorbea întotdeauna un student din anul III, mărunt, blond, subtil şi elegant. Cei din fund l-au poreclit „Ghiţă”. Cei din faţă îi spun „La Fontaine”, iar fetele -„Gigi”, pentru că e curtenitor şi îndrăzneţ.

  Se ridică şi începe:

  — Valorificând sub unghiul strict pedagogic şi riguros scolastic aderent contingent timpului, locului şi persoanelor (zâmbeşte), încercând o subsumare a elementelor direct fecundate de exercitarea formală a unor metode care nu exclud preocuparea gnoseologică, accesibilă printr-o nouă structurare…

  Nu înţelege nimeni ce vrea să spună „Ghiţă”. Profesorii îl suportă, timizi. Dintre colegi, nu îndrăzneşte niciunul să i se împotrivească. Răspunde, prompt şi obscur:

  — Ideaţia kantiană şi raţionamentul prin recurenţă…

  Se află veşnic în căutare de formule inedite. Ca să facă un compliment, încearcă duzini de epitete.

  — Te flairez accesibilă în simptomele d-tale etice… mai bine, în manifestările d-tale neurologic-spirituale… sau în ecuaţia cedărilor inevitabile…

  Într-o seară a venit la seminar un student tot atât de mărunt, tot atât de erudit şi de subtil. E cunoscut sub numele de „Galvanometru” sau „Micul Kant”. Vorbeşte cu glas de adolescent şi loveşte cu pumnii în bancă.

  — Eşti subversiv, l-a învinuit pe „Ghiţă”.

  — Dumneata eşti dicotiledonat.

  — Cum sunt?

  — Eşti amfibiu metafizic.

  — Plasează definiţia în planul coherenţei şi al logicei evidente.

  — Nu accept sfatul metodologic într-o ripostă de dialectică personală.

  — Eşti obraznic.

  ~ Corosiv periferic… Interveni profesorul, uluit. ~ Domnilor, vă rog…

  — Să-şi retragă cuvintele…

  — Le retrag, poftim, imputându-mi numai organica fatala-mi predispoziţie către…

  Interveniră auditorii din fund.

  — Ghiţă”! Ochi miraţi…

  — Despre mine e vorba…?

  La Filosofie frecventau studenţii serioşi, buni şi semidocţi. Pentru că cei inculţi nu înţelegeau, iar ceilalţi îşi maturizau, prin propriile lor lecturi, conştiinţa şi cunoştinţele filosofice. Singurul curs unde se încăpăţânau să vină studente şi studenţi care nu înţelegeau linia conferinţelor, ci numai frânturi disparate era cursul de logică şi metafizică. Profesor tânăr, cu faţa smeadă, brăzdată, întunecată, cu ochii clipind straniu, cu profil ciuntit, cu pupile albastre în cearcăne tulburate.

  Profesorul intra zâmbind, puţin plecat din umeri. Se aşeza comod pe scaun, fără demnitate universitară, şi-şi începea vorba firesc, clar, rotind capul. Fiecare frază părea atunci gândită. Profesorul se bucura de formula găsită şi o repeta, modelând-o, o insinua plecat peste catedră, o pronunţa cu accente perfecte, o dezgolea. Formula îl mâna într-un raţionament al cărui rezultat nu-l putea preciza mai înainte. Auditoriul alerga câţiva paşi, apoi îl asculta cum se depărtează, chinuit de întunericul care învăluia încă noua formulă, îndurerat de întunericul celorlalţi, ispitit să lase gândirea nesfârşită şi să se întoarcă la o formulă lui cunoscută şi accesibilă celorlalţi. Ceasul trecea cu un profesor chinuit pe catedră şi o sală înmărmurită, sedusă de neliniştea comunicată cu pupilele, cu cearcănele, cu profilul ciuntit, cu gesturile, cu întrebările iscoditoare: „Nu? Nu…?”

  Când sala rămânea prea multă vreme inertă, profesorul o înviora cu şarjele împotriva manualelor de logică şi împotriva lui Kant. Profesorul mărturisea că ceea ce lipseşte manualelor de logică e logica.

  — Asta nu înseamnă că nu trebuie să le citiţi…

  — Să le citiţi, dar să nu le credeţi…

  Fetele îşi opreau zâmbetele cu batista. După ce pleca, fetele comentau ochii şi urâţenia seducătoare a profesorului; băieţii îşi mărturiseau îndoielile. Cei de la Litere nu înţelegeau cum a putut să-şi treacă doctoratul cu o teză de matematică. Cei de la Politehnică nu înţelegeau cum poate fi mistic ortodox. Cei de la Teologie nu-i iertau glumele Ş1 pornirile lui lumeşti.

  Mie mi se păreau toate acestea fireşti şi recomandabile. învăţasefl> de mult să nu mă uimească