un geometru poet, un filolog muzicant, u” mistic profesor de anatomie. Mă neliniştea, însă, ortodoxismul lui. Inţe-jegeam că experienţa sa religioasă poate fi autentică şi în afara cadrelor logice. Dar respectul către dogme, socotite nu nuclee de credinţă potenţată, ci adevăruri ce pot fi dovedite raţional? Dar credinţa lui ortodoxă era efectivă sau sugestionată, rezultatul unei necesităţi de pură spiritualitate sau concluzii teologice?

  Viaţa profesorului de logică însemna pentru mine siguranţa că soluţia acelor crize începute în adolescenţă trebuie să mi se lămurească. Dacă această viaţă e aceea pe care o lasă întrezărită. Şi dacă, mai ales, nu crede în primatul graţiei. Dar veşnica lui ispită, biruită sau biruind în suflet, stâlcindu-şi izbânda între pupilele albastre şi pleoapele întunecate? Neliniştea care nu era numai logică, încordându-se în metafizică şi în teologie, nu putea stărui într-o conştiinţă care a găsit pe Dumnezeu. Dacă profesorul nu crede în Dumnezeu, aşa cum nu cred nici eu, cu toate chemările care tulbură sufletul? Dacă el nu crede, nici eu nu-mi voi găsi liniştea pe acest drum, pe care păşesc dus de destin şi de în-frânările mele. Ce drum să apuc altul, dacă profesorul de logică nu l-a apucat înaintea mea?

  Şi dacă, totuşi, crede? Cum să-i spun că sunt creştin fără să cred în Dumnezeu? Cum să-i spun că arareori mi se pogoară Iisus, în mine din mine? Pot răspunde, logic: aşadar, Dumnezeu nu există, pentru că eu, poate un păcătos inconştient şi mândru, n-am izbutit să-l cunosc? Şi însăşi această cunoaştere – despre care nu ştiu nimic – cum o voi putea discuta cu el? Să-i vorbesc deschis sau să-l încerc prin întrebări? Şi cum l-aş putea încerca pe el, cel mai ascuţit dialectician al Universităţii?

  După fiecare ceas de logică mă nelinişteam şi mai mult. Neliniştea şi disperarea m-au cuprins de câte ori am încercat, în ultimii ani, să înţeleg până la sfârşit problema logică'. Sinteza clasică nu m-a mulţumit din ziua când am surprins arbitrarul împărţirii în noţiuni, judecăţi, raţionamente; de când am aflat singur că judecata nu e întotdeauna stabilire de raporturi între două noţiuni, ci şi între o noţiune şi un obiect sau între două obiecte, am dispreţuit-o. Ajunsesem să nu mai disting o noţiune de o judecată. Profesorul mă ajută să descopăr singura deosebire: elementul existenţial; deosebirea dintre „tunet” şi „tună”. De aici, puteam merge singur mai departe. Dar mă întunecai într-atât, încât fui nevoit să mă întorc din nou la manual. Cercetai logica lui Benedetto Croce. Aflai te primele capitole frânturi din observaţiile mele, rar conducând la alte fezultate. Croce era clar şi obscur. Trebuia, apoi, să cunosc bine logica hegeliană. De la Hegel – pe care nu-l pătrundeam întotdeauna – m-am 'Wors la moderni. Au trecut săptămâni chinuite, cu Gentile, cu Goblot, cu Enriques. într-o dimineaţă am dosit cărţile în raft, zăpăcit, deprimat, stovit, fără să fi aflat nimic sigur.

  Atunci m-am hotărât să vorbesc profesorului. A zâmbit tot timpul, încurajator. Eu bâiguiam, sfielnic, şi nu izbuteam să-i dezvălui întreaga! tulburare. Mă întrerupse.

  — Fericită vârstă, nouăsprezece ani… Mulţi înainte… Numai, nu ai de -ce să te grăbeşti. Cum să-ţi spun? Lucrurile acestea nu se înţeleg bine] decât după ce nu le-ai înţeles mult timp. Eu m-am lămurit după şapte J ani; deşi problema inducţiei nu am priceput-o nici până acum… Şi sunt i probleme pe care nădăjduiesc să nu le pricep niciodată…

  Mergeam alături, pe lângă Universitate. Profesorul mi-a vorbit blând şi prieteneşte. Atunci, l-aş fi întrebat:

  — Dumneata crezi?

  Dar ştiam că nu putea să-mi răspundă.

  — Nu înţelegem nimic prin noi înşine. Acestea ne vin aşa, la o anumită vârstă, cum vine impulsul sexual sau artrismul…

  — Dar eu vreau să mă lămuresc, în logică…

  — Eu te-aş sfătui să te zăpăceşti complet şi absurd. După aceea, ai să te limpezeşti, ai să înţelegi firesc, fără eforturi, fără tortură…

  — Ce trebuie să fac?

  — Să-ţi pierzi timpul… Ştii să-ţi pierzi timpul? Ia o foaie de hârtie şi mâzgăleşte-o cu creionul până seara… Apoi, du-te prin cârciumi. Dar nu poza şi nu discuta filosofie. Ai strica totul… Bea, domnule…!

  Îl priveam uluit. Ochii profesorului licăreau albaştri în orbite stinse. Era palid, palid, cu sprâncenele drăcesc arcuite.

  — Dumneata eşti precoce. Cu atât mai rău… Eu, la vârsta dumitale, mă ţineam de beţii… Şi tot am ajuns rău, profesor universitar… Dar dumneata?

  — Cafea bei?

  — Câteodată. Eram stânjenit.

  — Nu te sfii. Eu nu am picioroange ca onoraţii mei colegi. De altfel, dumneata nu pari cu desăvârşire neinteresant, iar sărăcia nu mă jenează într-atât să nu pot oferi o cafea şi ţigări unui tânăr prieten…

  Ce mi-a vorbit la cafenea? De Mach, de Pascal, de italieni, de Poin-care, de Descartes; mai ales de Descartes.

  — Când te vei duce în Germania, vei înţelege pe Descartes… Acolo, oamenii merg altfel pe stradă. D-ta ştii cât de mult poţi învăţa într-un oraş în care oamenii se mişcă altfel decât aici?

  Avea pentru fiecare autor o exclamaţie, un epitet, o paranteză, o laudă sau o injurie. Când mă privea mai prieteneşte, eram ispitit să-l în1 treb.

  — Dumneata crezi…?

  Evita religia. O singură observaţie i-a alunecat, cu părere de rău.

  — Cunosc un creştin cu două fiice păgâne. Deşi ascet şi duhovnic, nu le izgoneşte. Fie că ştie, fie că nu ştie, el e nebun sau Dumnezeu…

  Ne-am despărţit în seară. Strângându-mi mâna, m-a sfătuit:

  — Dacă vrei să afli religia, citeşte logică, medicină şi biologie, mai ales sinteze biologice. Religia câştigă procesul în absenţă…

  Pe drum, singur, tulburat, gândeam.

  — Profesorul meu e un geniu… sau poate un farseur… Cum aş putea şti?

  Ajungând acasă, am amânat lămurirea definitivă. Pe masă se aflau destule alte cărţi, şi hârtie albă, ispititoare, era pe masă, şi gânduri multe, şi căldură multă în suflet, şi cerneală neagră, neagră.

  Povestind lui Radu întâlnirea cu profesorul de logică, am făcut