o descoperire care m-a uimit: prietenul meu şi tovarăşul de bar înţelege sensul şi simte nevoia filosofiei. Părăsind lauda Nonorei – care nu-l îngăduia dincolo de pulpe – mi-a pus întrebări la care eu şi poate toţi cei care nu se mulţumeau cu vorbe nu puteau răspunde.

  Nu-l auzisem încă vorbind de „mântuire”.

  — Şi e ciudat că eu bănuiam lucrul acesta demult. Rugându-mă, aflam că am să fiu mântuit…

  — Dar cum ai să fii mântuit…?

  — Nu ştiu. Poate, nepierind. Am să mor, şi sufletul nu are să moară. De aceasta sunt sigur, deşi, incult, nu ţi-aş putea da vreo dovadă… Şi îţi spun că nu e nici închipuire, nici minciună. Ştiu că, păcătos fiind, am să trăiesc în veci… De altfel, nu mi-e frică de moarte… Mi-e frică de moartea fără Iisus…

  Îl ascultam cu mirare. Dezvăluirea sufletului prietenului mă tulbură. Nu bănuisem că misticismul pe care îl socoteam împrumutat şi confuz era de o simplicitate atât de creştină. Radu era creştin, creştin; şi era atât de păcătos…

  — Dar, te-aş ruga, lucrurile acestea să nu le afle prietenii, nici No-nora…

  Munceam aceeaşi muncă aspră a celui ce se întărâtă să-şi ducă făgăduinţa, împotriva tuturor ispitelor, la împlinire. Sfârşeam iama cu un suflet îndurând tulburările toamnei şi presimţirile primăverii.

  Acum, când scriu, înţeleg fiecare nelinişte, şi nerăbdarea, şi pofta de a mă cunoaşte şi a mă stăpâni. Şi faptele mele, şi munca mea, şi teama, 51 bucuriile, şi tristeţile le înţeleg. Dar atunci nimic nu înţelegeam, şi ult mă îndurera nesiguranţa, şi nimeni nu bănuia jarul sufletului meu, nici profesorul cu luminiţe albastre şi sprâncene drăcesc arcuite. Pro-| fesorul era singurul care mă putea linişti. Şi el mi-a spus că trebuie să! mă tulbur.

  Sfatul era mult mai sincer şi mai adânc decât aş fi crezut atunci.

  VI. PRIMĂVARA în anul acela, ea s-a pogorât blândă şi a luminat oraşul cu castani înmuguriţi. Lumina a înviorat mansarda. Trebuia de acum să întârzii cât mai puţine ceasuri la masa de lemn. Primăvara mă biruia întotdeauna. Era singura ispită care mă stăpânea, mă fărâmiţa, mă hotăra să apuc drumuri potrivnice sufletului meu. Primăvara, mântuirea mea erau norii. Norii buni şi tulburi, care-ntunecă zâmbetul oraşului cu chemări. Mi-au fost dragi norii care revarsă în suflet tristeţea sobră şi poartă deasupra creştetelor fluturare largă de destin. I-am aşteptat, norii mei, în după-armezi parfumate, când eram ispitit să lovesc în zidurile odăiţei prea albe şi prea strâmte, să adun flori în rafturi. Mă bucuram de fiecare tresărire a razelor: se întunecă! se întunecă!… Dar soarele stăpânea iarăşi, şi mă târâm iarăşi robit.

  Primăvara mea nu era asemenea celor pe care le cunoşteam din viaţa tovarăşilor sau din cărţi. Era amară şi sălbatică. Mă întărâtau căldura, vântul, soarele, grădinile, femeile Orgasmul mă tortura ceas cu ceas, îmi biciuia carnea, îmi sângera creierul, îmi îndurera sufletul. Dacă priveam pomii goi, mă copleşea furia; dacă întâlneam o brazdă, lăcrămam; în faţa râului, urlam; scrâşneam din dinţi mângâind o piatră: pământul cu aburi calzi mă silea să-l sărut., să-l mestec, să mă frământ cu bulgării lui grei pe pieptul gol, să-mi înfig umerii în brazde negre şi să privesc soarele. Nu aveam niciodată curajul să ies singur din oraş înn -o zi de primăvară prea senină. Mă istoveau numai frânturile zărite în grădini. In faţa câmpurilor nu-mi mai puteam înstruni reflexele. Ştiu eu ce se putea întâmpla?… Vieţuiam începutul acela de primăvară ca un şir de nopţi în iatacul unei amante cu doruri nestăpânite. Nu-mi rămânea un simţ, un colţ de sensibilitate, o fărâmă de creier neconsumat. Vrăjmaşa mea cunoştea toate iscusinţele unei perverse Mă tortura cu ramuri de cireş înflorit, cu şolduri de trecătoare necunoscută, cu cer dureros de clar, cu chemări către pribegie. Trotuarul era o ispită: sinuos, curat, liniat corect de umbra streaşinilor. Copiii mă supărau, fiindcă mă surprindeau iubindu-i. Eu nu voiam să iubesc copii. Paseri, paseri năpădeau tulpinile de iederă. De ce n-au întâlnit furtuni cu moarte în valuri vinete?

  Adormeam nopţile înfrânt, umilit, ca un rob sângerat la roată. Visam vise de tragic sexual. Mă deşteptam păşind pe covor de lună şi mă îmbrăcam, şi porneam pe străzi, rătăcind, mult, mult. Nu mă linişteau nici tovărăşiile cât de prelungite, în odăi străine, cu trupuri străine. Nu mă linişteau nici marşurile prin oraşul nopţii. Nici lecturile săvârşite chinuit. Nu mă liniştea decât întunericul biruind ziua, ploaia mohorâtă şi rece, monotonia pomilor, a străzilor, a trecătorilor…

  Şi nimeni nu bănuia înfrângerea care mă zdrenţuia, umilindu-mă. Şi eu nu voiam s-o mărturisesc. Ştiam că ceilalţi mă dispreţuiesc, socotin-du-mi sufletul nesimţitor şi uscat între cărţi. Mă bucura aceasta şi mă necăjea. Cum le-aş fi putut spune lor că primăvara mă tulbură, mă biciuieşte şi mă smereşte…?

  Nu mă umileau poftele, dorurile, elanurile, nebuniile, evadările care mă chinuiau în vântul şi seva primăverii. Ci faptul că acest dinamism epuizant îmi era poruncit, îmi era dăruit o dată cu înflorirea câmpurilor, cu căderea paserilor. Nu era al meu, era al trupului străin care îmi înlocuia trupul o dată cu dezgheţul. Trupul strein pe care mi-l împrumută primăvara, aceasta era umilinţa cruntă, neştearsă. De ce ştiam să-mi stăpânesc trupul, sensibilitatea, creierul toamna, vara, iarna? De ce nu-mi stăpâneam trupul şi sufletul primăvara? Poate că nu mai erau ale mele; ci ale sexului, ale speţei, ale vârstei.

  Nopi, nopţi de furie… Zile fără plâns, fără scrâşnet…

  Simţeam cum ceea ce preţuiesc mai mult din sex: înfrânarea se risipeşte, şi eu nu puteam face nimic, nimic…

  Acum, când povestesc aici fapte de mult trecute, nu mai mă înspăimântă primăvara. S-au petrecut limpeziri dureroase, lămuriri care au înăbuşit răzvrătiri surde. Acum, primăvara o aştept cu acea nostalgie virilă pe care o dăruiesc crizele depăşite, cu o tristeţe blândă şi reţinută, ce se cerne în singurătate. Acum ştiu că ceea ce mă tulbura altă dată nu era primăvara, ci altceva. Nu-mi era teamă de şuvoaiele care se revarsă în sânge şi se consumă, istovindu-mă,