ci de sufletul nou ce se insinuează. Mi-era teamă să nu părăsesc hotărârile mele pentru hotărâri mediocre, desfătătoare, pe care să le regret apoi, ani trişti. în Nonora nu mă înspăimânta trupul ei, pe care îl doream între braţe şi piept. Mă înspăimânta abrutizarea prin sentimentalism fals, risipire de timp, prefacerea mea într-unui din acele numeroase şi perfecte instrumente de dragoste, parfumat, îngrijit, spiritual şi pozeur.

  Injjrimăvară nu mă înspăimânta viaţa cărnii, a creierului, a sufletului, înţelegeam că ursita sensibilităţii e suferinţa, că cea a creierului e „eputinţa, că ursita cărnii e dorinţa întreruptă numai de dezgust şi niciodată potolită. înţelegeam toate acestea şi mă bucuram că nu le bănuieşte nimeni.

  Primăvara mă putea îndrăgi de o făptură care iarna sau toamna mi-ar fi rămas prietenă. De ce să iubesc sub porunca cerului, a cireşului, a liliacului? De ce să fiu înşelat? De ce să aştept? Aşteptarea iubirii, primăvara, mă umilea mai mult decât toate poftele care îmi sugrumau răsuflarea şi-mi biciuiau sângele. Aşteptarea e o atitudine feminină. Mă simţeam pasiv şi îngândurat ca o fecioară sentimentală care îşi aşteaptă, resemnată, stăpânul să o culeagă. înfrângerea aceasta mă umilea, mult, mult.

  Primăveri înapoia mea, primăveri înainte. Şi iată că acum nu mai mă tem de ele. Şi scriu aici, nebănuit de nimeni, într-un caiet pe care îl ascund între cartoane cu fişe. Şi scriu în miezul toamnei. Şi nimeni nu. poate să afle dacă sunt trist.

  Şi nu sunt trist, nici de toamnă, nici de povestea cu amintiri.

  VII. MUNCILE ŞI ZILELE.

  Iarna, cercul s-a adunat în sala Societăţii, la care intervenise preşedintele. Dar membrii nu erau niciodată prea numeroşi. Cei care îşi aminteau mansarda intimă şi caldă se simţeau stânjeniţi într-o sală prea mare, streină, rece, cu scaune multe şi cu tablouri oficiale între ferestre. Preşedintele era disperat de tânjeala care ameninţă să destrame, definitiv, cercul. Munca iernii – banii adunaţi la cor, la festival, la bal – era primejduită. Comitetul sfătuise şezători intime săptămânale, dar niciunul nu voise să-şi ia răspunderea. Nici revista universitară, pe care preşedintele mi-a încredinţat-o, nu izbutise să refacă atmosfera din vacanţele Crăciunului. Trebuia să cutreier singur sălile ca să întâlnesc pe profesorul care ne făgăduise articolul de fond. Trebuia să scriu singur cronica, să fac singur trei corecturi, paginaţia şi expediţia. Adormeam istovit, după miezul nopţii, în mansarda încărcată cu fascicule.

  Revista nu se vindea. Nefiind nici antisemită, nici filosemită, n-a interesat. Cel dintâi număr a fost cumpărat din curiozitate. Celelalte aşteptau.

  Eu nu disperam. Mă întovărăşisem cu un prieten din liceu, Petru, în al doilea an la Drept şi Filosofie, temut la seminarii prin dialectica-i iritantă. Cunoştea toată Universitatea. Găsisem şi un administrator: pe dirijorul corului, care îşi cumpărase un caiet şi izbuti să încurce atât de mult socotelile, încât trecuse un excedent de douăsprezece mii de lei.

  Cu numărul 3 se ivi un incident, de pe urma căruia revista nu mai supravieţui decât o lună. Publicasem recenzia obraznică asupra cărţii de frunte a unui bătrân şi celebru profesor. Recenzia avea păcatul de a fi documentată. Un ochi părunzător ar fi înţeles cât de scump mi-a fost autorul cărţii, cât de mult îl înălţasem, ca să mă dovedesc atât de crunt şi nestăpânit în faţa unei deziluzii. Ar fi descoperit, înapoia paginilor de intempestiv frondeur, reproş de discipol, care a încercat mai mult decât o decepţie.

  N-a înţeles nimeni. Cel criticat a intervenit pe lângă profesorii mei, a protestat, s-a tânguit, a scris câteva articole în cotidianul său sub obsesia faptului, fără să-mi pomenească numele. Prin Petre, îmi ajungeau zvonuri care îmi dădeau de gândit: revista va fi suprimată, eu supus consiliului de disciplină, riscând eliminarea. Ca să nu piară revista, m-am retras, făgăduind lui Petre să lucrez alături de el sub pseudonime. Numărul în care s-a tipărit vestea retragerii a fost ultimul număr. Prin intervenţia unui profesor politicos şi binevoitor, conflictul nu ajunse în discuţia senatului universitar. Logic, nici nu putea ajunge.

  Profesorul de estetică literară m-a învinuit, într-una din revistele sale, de ignoranţă şi obrăznicie. Am răspuns aspru. Aceasta a bucurat pe autorul cărţii recenzate şi a stânjenit pe profesorul politicos, care trebuia să intervină din nou la profesorul de estetică literară. Eu nu înţelegeam nimic din tot ce aflam. Gândeam că e firesc să critic cu argumente o carte imperfectă şi s-o judec în pagini pătimaşe când autorul fusese pentru mine un îndreptar. Ameninţările nu mă amarau. Eram hotărât să pierd un an, dacă prin aceasta evitam o adulare. Ghiceam de pe atunci gândurile la care am ajuns mai târziu: că sensul vieţii nu e fericirea, ci realizări eroice. Fiecare suflet stăpâneşte virtual eroismul, gândeam. Dar fiecare suflet pâlpâie câţiva ani tineri în jurul viziunii eroice, apoi acceptă valori mediocre, se pleacă vieţii celorlalţi, se usucă şi piere. De ce n-aş fi eu acel suflet care – cu oricâte renunţări să ating eroismul? Cine ştie; poate voi birui ca erou. Şi apoi, biruinţa nu poate avea însemnătate, ci numai încordarea neostenită către ea.

  În acel început cald de primăvară, cele dintâi primejdii îmi erau îndemnuri nebănuite. în ziua când am citit rândurile profesorului de estetică literară împotrivă-mi, am lucrat îndârjit, aproape fără să mă ridic de la masă, douăzeci de ceasuri. Vestea am aflat-o dimineaţa. Am strâns dinţii şi am început să citesc. Am prânzit într-un sfert de ceas. Seara, m-am mulţumit cu un pahar de lapte cald, la masă, cu ochii pe carte. Am citit iarăşi toată noaptea, fără să mă ştie nimeni, până în zori. M-am deşteptat după câteva ceasuri, cu capul greu. Mi-am amintit un singur cuvânt: „ignorant”. Aceasta m-a limpezit, m-a îndârjit. Tremu-ram de furie şi de încredere. Aş fi cântat, aş fi urlat, cu dinţii strânşi şj Ochii pe carte. Am adormit în zori. închisesem uşa cu zăvorul. Cineva al ciocănit, a treia zi. N-am răspuns, cu ochii pe carte. îmi tremurau muş-chii şi fruntea îmi ardea, şi creierul vibra ca în febră. Eram atât de în-; cordat, încât nu-mi scăpa un