cuvânt. A patra zi, mă simţeam istovit, năuc, cu oasele sfărâmate, cu creierul tulbure. Am închis ochii şi mi-am închipuit sala profesorului de estetică literară; „e un somnoros”, îl auzeam… Somn? Uite? Să-mi fie mie somn? Iarăşi mi-am simţit mintea proaspătă ca în prima zi din regimul douăzeci de ceasuri. Şi nu bănuia nimeni. Minţeam, spunând că-mi pregătesc o lucrare urgentă de seminar şi trebuie să mănânc la masa mea, ca să nu pierd continuitatea. Dar ei nu ştiau că nu dorm nopţile. Mă deşteptam la opt, ca până atunci.

  După o săptămână, citesc o notiţă batjocoritoare într-o revistă provincială. Am hotărât să suprim somnul. Mă înăbuşea gândul că sunt un ignorant. După câteva ceasuri de muncă, un junghi îmi fulgeră inima. Mă încovoiai. Nu puteam răsufla. La cea mai neînsemnată mişcare, simţeam că mi se sfarmă viscere încordate. M-am târât în pat, palid şi rece. Eram furios că voi muri stupid, călcat în picioare, eu, eu care voisem să ucid somnul. Răsuflăm greu, fără să pot ridica grumazul din piept. A trebuit să sun. Panică, planşete, tânguieli. Doctorul venise cu trusa urgentă. Când a aprins lampa cu alcool, m-am înviorat. Am început a respira, uşor, uşor. Nu mai mi-a făcut injecţia. Mi-a numărat bătăile inimii, repezi şi neregulate. Spaima şi junghiul îmi pricinuiau palpitaţii a căror primejdie nu o bănuiam. După câteva ceasuri, criza trecuse deplin. M-am tulburat privindu-mă în oglindă: livid, descompus, cu părul umed şi ochii supţi în pleoape vinete. A trebuit să-mi îngădui, de atunci, patru ceasuri de somn, oricâte insulte aş fi primit.

  Mă întărâtau nu numai cele ce se spuneau împotriva-mi, ci, mai ales, cele ce nu se spuneau. Lunile de tăcere în jurul muncii care o împlineam gemând mi-au fost cele mai prielnice. Gândeam: „Domnii nu vor să ştie că exist? îmi ignorează, încăpăţânaţi, scrisul? Cu atât mai bine. în curând vor trebui să ştie, pentru că astfel vreau eu!” Pentru mine, pronunţarea poruncii: vreau! era aproape un rit magic. Se legau de ea atâţia ani de chinuită adolescenţă, atâtea experienţe, atâtea mii de ceasuri de lecturi surde. Voinţa era pentru mine o realitate, cu roade în rafturi şi în sertare.

  Cu cât mai mult se tace în jurul meu, cu atât mai mult scriu şi citesc. Mă întristează gândul că în zece, douăzeci sau treizeci de ani nu voi întâlni aceeaşi duşmănie. Dacă voi fi lăudat, pierdeam. Atunci îmi voi clădi o casă cu terase la mare şi o voi locui singur. Nu voi citi nici o revistă, nici un ziar. Şi voi munci necontenit. Sunt încă atâtea lucruri care trebuiesc adâncite: limbile orientale, matematica, istoria antică, religiile, istoria ştiinţelor, ştiinţele, filosofia, istoria artelor, ocultismul, filologia… Pentru toate acestea trebuie timp şi disciplină, socoteam eu. Şi va trebui să scriu, iar scrisul e amar şi anevoie de împlinit câteodată. Cum am să le sfârşesc fără duşmănie sau rară tăcere…?

  Mă îmbăta, pe atunci, mireasma eroismului care nu înfloreşte decât în sufletul aspru şi vast, revelat sieşi de singurătate. Dar eroismul -singura justificare a vieţii – nu rodeşte decât prin cumplite şi necontenite renunţări. Nu fuga de realitate mă tortura, ci voinţa de a stăpâni, renunţând, realitatea. Nu-mi era teamă de ispite. Aş fi vrut să nu vieţuiesc decât vânturat de ispite, dar să ştiu a le depăşi. Nu tânjeam după linişte, după confortul mizantropului. Pofteam lupta necurmată, neînfrântă, care pogoară în suflet aroma dumnezeirii şi a dracului. Şi luptă necurmată nu întâmpin decât în singurătate, unde ispitele şi amintirile sunt puhoi.

  Viaţa mea, de nimeni cunoscută, a fost o neistovită încordare după eroism. Pofteam amărăciunea şi disperarea eroului ca pe un fruct sau un şold alb. Nu-mi zâmbea sufletul decât după împlinirea unui fapt care depăşea omenescul. Visam câmpuri largi şi vânt aspru, şi drumuri de piatră detunată spre munţi cu nori. Mă zăream urcând, urlând, muşcând stânca, sângerând. Visam o austeritate care să înspăimânte forţele mediocrilor din oraşul şi timpul meu. Atunci aş fi fost erou. Voiam să vieţuiască, încă o dată, prin mine, eroicul.

  Eram de multe ori înfrânt. Din suflet, din carne, năvăleau ispitele desfătărilor imediate şi dulci. îmi spunea arunci un străin, din suflet: renunţarea înseamnă mutilare; eu sunt complex, sunt nesfârşit în dorurile mele; cum să aleg? Cum să renunţ?

  Şi nu ştiam ce trebuie să fac.

  Voinţa mi-o înăspream prin muncă. Ştiam atât: că trebuie să-mi descopăr şi să-mi exalt toate potentele sufletului şi creierului. Nu mă temeam de experienţe cerebrale. Dar celelalte? Viaţa, sufletul?… Ce trebuia să stăpânească în mine? Voinţa şi creierul sau sufletul?… Eu îmi poruncisem să lupt întotdeauna pentru împlinirea adevăratei mele vieţi, de nimeni cunoscută. Dar dacă viaţa lăuntrică se va realiza prin suflet, jar nu prin creier? Voi avea atunci voinţa să renunţ la creier, la mine Msumi, la munca şi scrisul meu izvorât din forja ţestei?

  Şi nu ştiam ce trebuie să fac…

  VIII. DRUM DE LA MĂNĂSTIRE în dimineaţa Floriilor, trenul de Constanţa ne-a lăsat în gara mănăstirii. Eram toţi copleşiţi de primăvară. Eu mă împrietenisem din nou cu Nonora, iar Bibi râdea de şoaptele lui Radu. Gaidaroff ieşise din iarnă îndrăgostit de Măriuca. Şi Măriuca îl îndrăgise, şi era blondă, cu I buze roşii şi ochi negri.

  În vagonul nostru se mai afla un grup de studenţi ce plecau tot spre mănăstire. Râdeau, râdeau. Printre ei, la o fereastră deschisă, am zărit un chip de fată. Tresării. N-a observat nimeni, nici Nonora, care mă încredinţa că primăvara îmi va fi fatală şi voi sfârşi prin a mă îndrăgosti de ochii, părul şi sânii ei. Am coborât în gară zgomotoşi, cu preşedintele în frunte. Nu ştiam câţi suntem, şi aceasta ne bucura; poate eram mulţi, mulţi. Am pornit pe drumul ce înconjoară lacul. Pădurea îşi deşira mugurii. Printre copaci, arbuşti înfloriţi, frunze veştede şi colţi de iarbă mare.

  Grupul de studenţi şi studente ne întovărăşea. Auzeam necontenit şi stânjenitor de clar râsul fetei de la fereastră. De ce tresărisem? Mă chinuia părerea că o mai văzusem