undeva, la munte, într-o vară, demult. Nu izbuteam să desluşesc nimic. Şi totuşi, ochii verzi şi nostalgici în umbre viorii, sub sprâncene frânte în unghi de mirare, îmi erau cunoscuţi. Nu înţelegeam de ce, privindu-i, mă abăteau tristeţi vechi şi amintirea unei vacanţe singuratice, şi melancolia adolescenţei aspre. Şi râsul continuă clar, enervant, larg. Poate eram singurul pe care să-l supere. Mă supăra, pentru că râsul fetei era pentru alţii…

  Am păşit smeriţi şi ne-am închinat în biserică. Era frig întunecat printre candele. La ferestre, înfloriseră ramuri de cireş. Şi fata cu ochi verzi şoptea, şoptea, stăpânindu-şi râsul…

  O clipă, a rămas tăcerea în biserică. Ceilalţi plecaseră, păşind. Plecase, poate, şi fata. Era de acum linişte. întorcându-mă, o zării privind lumina stinsă prin ferestre. Buzele i se adunaseră într-un zâmbet trist Ovalul feţei se liniştise, palid. Ochii lăcrămau dar poate nu lăcrămau, ci numai mi se părea mie. Ochii îi erau atât de ciudaţi în pânza de tristeţe… M-am prefăcut că nu văd nimic. Şi eram fericit, şi mă desfăta gândul că a rămas aici, singură. Ştiam că nu crede şi că nu se roagă. Bănuiam tristeţea care o năpădeşte, pentru că aici sunt umbre, întuneric, trecut, iar afară e soare şi zvonuri de viaţă; şi, poate, nu vrea să le asculte. Cine ştie de ce lăcrămează? Poate iubeşte sau poate aşteaptă; şi nădejdile ei încep să le irosească anii. Cine ştie de ce priveşte fereastra stingând soarelePoate îşi aminteşte; sau poate presimte durerea vieţii care cere să fie vieţuită toată şi nu îngăduie, în acelaşi timp, decât fărâmituri de desfătare…

  Pe mine m-au chemat. Când i-am trecut prin faţă, ochii râdeau, fără lacrimi. în curtea mănăstirii era prea multă lumină, şi băieţii erau prea zgomotoşi, şi fetele râdeau, râdeau…

  Am vizitat cu Nonora cripta înţesată cu sicrie. Oase galbene, lucioase sau putrede, mate, printre coroane vechi, cu înfiorări metalice. Nonora nu era tristă.

  — Hârcile acestea mă învaţă să-mi fac de cap, acum, când sunt tânără…

  Am râs amândoi. Mă privea făgăduitor şi atunci, fără să înţeleg, am sărutat-o. Buzele Nonorii îmi stăpâneau gura ca o ventuză. Părul ei îmi tulbura pumnul. Am zguduit-o de bucle şi i-am strivit iar buzele de gura mea. îi luceau ochii şi răsufla cu nări fierbinţi.

  — Vezi că mi-ai luat tot …rougeCe mulţumit am fost că mustrarea Nonorii, amintindu-mi aţâţi străini care o sărutaseră, mi-a îngăduit să mă întristez…

  În curte, am întâlnit iar râsul fetei cu ochi verzi. O înconjurau cinci băieţi, şi ea le declama frânturi de strofe: Codreanu, Minulescu, Iosif, Coşbuc, Arghezi. Mă uimea şi mă tulbura. Celui din urmă i-a recitat frumos şi enigmatic câteva strofe banale şi sincere.

  — Ghici?

  — Victor Eftimiu…?

  — Fugi de aici, că nu ştii nimic! Ascultă alta.

  — Philippide, Demostene Botez…?

  — Aşi!

  Cum de n-au ghicit că era un poet tânăr, care poate o îndrăgise şi îi scria strofe cu gândul la ochii ei…?

  — Ce vreţi? Eminescu sau Topârceanu?

  — Spune-o p-aia cu balada popii…

  Fata se opri, după câteva versuri, zâmbind galeş.

  — Alegeţi alta, cu dragoste… Nonora mă chemă.

  — Haide, s-aduce rachiul…

  În pădure, am mâncat pe faţa albă, întinsă deasupra ierbii şi frunzelor. Preşedintele destupă sticle cu vin vechi, şi se bucura că renaşte viaţa cercului. Cele două „Florenţe” făcură cafea. GaidarofF căuta brân-duşi cu Măriuca. Radu se plimba pe alee alături de Nonora, fumând şi Ş°ptind.

  Atunci s-a petrecut un fapt pe care nu-l nădăjduiam să se împlinească. Fata cu ochi verzi venea alergând. Bucle scurte îi întunecau i fruntea. Când şi le resfiră, ostenită, rămâneau numai câteva şuviţe care-i I dădeau un aspect sălbatic şi gingaş.

  S-a apropiat zâmbind de „Florenţa”'.

  — Vrei să-mi dai şi mie o cafea? Ştii cât mi-e de somn… A zâmbit atât de frumos mărturisind că îi e somn…

  — Pe dumneata te ştiu de la Facultate, spuse lui Bibi. Ştiu şi cum te cheamă… Avem o prietenă comună, Viorica.

  Bibi s-a luminat.

  — Dacă îmi bănuieşti numele, adaogă cu sprâncenele poruncitoare, te rog sănu-lspui…

  Băieţii începură reflecţii ironice. Fata cu ochi verzi le răspundea tot atât de prompt, râzând şi clipind. Preşedintele se desfăta. „Florenţa” îi servi o ceaşcă cu cafea neagră.

  — îţi mulţumesc, duduită. Domnul de lângă d-ta seamănă cu un persan; poate sentimental şi erotic; în orice caz, fereşte-te.

  „Persanul” de la Drept râdea măgulit.

  — Eu, domnişoară, nu înţeleg…

  — Fireşte, eşti consecvent cu remuneratoriile d-tale însuşiri…

  — Pardon.

  — Cu d-ta nu mai discut.

  „Persanul” se mulţumi să ridice din umeri în faţa cozonacului adus de preşedinte. Ceilalţi erau iritaţi de vorba degajată şi caustică a studentei necunoscute. Eu încercam zadarnic să mi-o închipui în biserică.

  Începură inevitabilele ghiciri în ceaşca de cafea. Fata cu ochi verzi voia să ştie, voia să afle viitorul cu o nerăbdare dezarmantă.

  — Spune-mi… Numai atât? Flaide. spune-mi şi altceva…

  Se ruga, se alinta, poruncea, ispitea. N.-o mulţumea nici un tâlc. Fatal, îmi ajunsese şi mie rândul.

  — Dumneata eşti prietenul lui Bibi? Ştii să ghiceşti?

  — Numai în palmă, minţii eu încercând un zâmbet de chiromant.

  — Poftim!

  Îmi întinse palma. Dar cum era să-i spun ceea ce aflasem din vorbele şi privirile ei faţă de ceilalţi?

  — Mai bine să renunţăm. Nn vă pot trăda caracterul în public, încercai eu o retragere onorabilă.

  Fata se supără. îmi apucă pumnul şi mă sili… Ceilalţi comentau bine dispuşi mersul meu terorizat. Am ales un trunchi răsturnat, aproape de lac. Gândul că aş putea părea ridicol, mă calmă. Vorbeam desluşit, fără „d-stră” şi fără să roşesc. I-am apucat mâna, am privit îngândurat linii din care înţelegeam prea puţin şi i-am făcut portretul.

  O ştiam atât de bine, o simţeam atât de apropiată, de lămurită… Mă asculta tot mai interesată, mai atentă. Eu vorbeam,