vorbeam. Sufletul fetei cu ochi verzi – pe care îl voiam capricios şi neliniştit, slab şi vast, torturat de doruri şi paralizat de mediocritatea împlinirilor – îl modelam tot mai precis, cu contrastele evidente, cu umbre, cu gânduri ascunse chiar faţă de sine.

  Cele ce aflasem din Freud, strecurate cu pricepere, o revoltară.

  — De unde ştii şi asta…?

  Eu eram încurcat, pentru că sfârşisem toate liniile palmei. Am trecut apoi la faţă. Acolo înţelegeam mai mult. dar ceea ce bănuiam era mai aproape de adevăr. La răstimpuri, fata tresărea şi ochii verzi îşi păleau luminiţele. Sfârşind, nu ştia ce să-mi spună. Zâmbi, stânjenită.

  — Trebuie de acum să mă feresc de d-ta! poate îmi ghiceşti şi visurile…

  Am rămas pe trunchiul răsturnat până seara. Am vorbit, am vorbit deschis şi mult, despre cărţi, despre visuri, despre sex, despre înfrângeri, despre biruinţe neştiute de nimeni. Fata asculta. La răstimpuri, stânjenit de sinceritatea şi debitul vocabularului, o întrebam.

  — Vă jenează?… -Nu.

  Mărturisea aceasta fără alte cuvinte.

  Se schimbase. Nu m-a întrerupt, nu a glumit, nu a încercat calambururi cum făcuse cu ceilalţi. Eu bănuiam tot ce se petrece în sufletul ei de sentimentală naiv mascată sub vervă şi bănuiala mă încuraja. Vorbeam, vorbeam… îi surprindeam, câteodată, ochii alunecându-i peste lac, peste pădure, departe.

  Şi nu voia să-mi spună numele… Un capriciu deplasat, gândeam eu.

  — Mi-e teamă să nu-ţi placă, se alinta ea.

  Mi-amintesc cum s-a înserat, cum ceilalţi au plecat spre gară, după ce ne-au chemat lung prin pădure. Aveam atâtea să-i spun, pe care nu le spusesem Nonorei, nici lui Bibi… Am întrebat-o de tovarăşii ei.

  — Sunt nişte colegi obraznici. Am preferat cercul d-stră pe care îl ştiam de la o prietenă…

  Trebuia să ne grăbim. Şi, totuşi, ea serezemase de trunchi şi-mi punea întrebări cu răspunsuri lungi, şi-mi povestea, şi-mi povestea.

  Am plecat spre gară când răsăreau stelele. Apucasem cărarea ce ocoleşte lacul, am trecut de pădure şi am ajuns pe şosea. Noaptea stăpânea rece şi senină. Am întrebat-o dacă îi era frig.

  — Nu.

  Observai, însă, că nu mă priveşte decât pe mine, că îi e teamă să-şi 'ase ochii alături, pe câmp, pe şosea. Poate o înspăimânta noaptea.

  — Ţi-e frică?

  — Mult, foarte mult. Mi-e frică întotdeauna noaptea pe câmp… Dar dacă d-tale nu ţi-e frică…

  — Mie, nu…

  Adiau arome de iarbă umedă, de flori, de pământ. Ne opream, lai răstimpuri, să ne odihnim pe marginea şoselei. Aveam mâinile argintate de lună. Ea mi-a recitat sute de versuri cu luna. Eu i-am vorbit de tulI burările celor care îi primesc lumina direct pe craniu. S-a îngrozit.

  — Mi-e frică, iar mi-e frică…

  — Dumneata ai bucle…

  La gară, aflarăm că ultimul tren personal trecuse către oraş cu un sfert de ceas înainte. Ochii verzi s-au înspăimântat o clipă, apoi au râs.

  — O aventură mai mult… Ce ne facem acum?

  I-am spus gândul meu: apucăm şoseaua înapoi şi luăm drumul cel mai scurt, care taie calea ferată. Până în oraş nu sunt mai mult de doisprezece kilometri.

  — Câte ceasuri?

  — Trei.

  — Vom ajunge la unu noaptea.

  — De abia în oraş. Nu ştiu în ce cartier şezi mata…

  — Altă soluţie nu e? -Nu.

  — Haidem.

  În servietă, mai păstrasem cornuri şi cozonac. Tovarăşa mea le găsi fără pereche. Eu nu mâneam şi îi povesteam cu amănunte Martin Eden.

  — Cât sunt de incultă, se întrista ea.

  Forţa lui Martin Eden a impresionat-o. îmi spuse cum nu poate suferi băieţii spilcuiţi, drăguţi şi proşti. îmi destăinui preferinţe prin Universitate, printre profesori şi studenţi. Eu îi povestii conflictul meu cu recenzia din revista universitară şi fui fericit că îmi dă dreptate. Cum de am ajuns, apoi, la Sixtine şi la ocultism?

  Nu aveam niciunul, nici altul, ceas. Măsurăm timpul după lună şi după oboseala ei.

  — Crezi că mai avem mult?

  Eu îndrăgisem răspunsurile afectând maxima.

  — Un drum în noapte nu-l sfârşesc decât zorii; dar niciodată nu oboseşte în doi…

  — Am început să ostenesc.

  — Dacă vrei, braţul meu…

  Mergeam, cu luna înapoia noastră. Noaptea era tot mai rece şi mai aromată de câmpuri.

  Tremura, îngreunându-mi paşii. Eu, niciodată nu mă simţisem mai odihnit.

  — Tot nu ţi-e frică?

  — Nu.

  Şi mergeam, şi eu vorbeam, iar ea mă asculta, cu părul înfrigurat de adieri. Şi înapoia noastră, luna. Iar înaintea noastră, şoseaua albă, ducând spre oraşul cu lumini multe în noapte.

  Am ajuns târziu, după două, în faţa casei. Povara braţului mi se păruse binecuvântată. Mă simţeam mai puternic, cu muşchi proaspeţi. Ea pleca pleoapele şi păşea istovită.

  Oraşul o înviorase o clipă. îmi mărturisea că trecerea pe acea uliţă de periferie, cu lătrat de câini şi felinare pâlpâind, o înspăimântase. Pe bulevardul pustiu înainta cu încredere. A trebuit, apoi, să urce stradela cu piatră tare, şi osteneala o copleşi. Răsufla prelung.

  În faţa casei, o întrebai:

  — Părinţii d-tale n-au să te certe?

  — Părinţii mei nu stau aici. Şi apoi, la vârsta mea, sunt absolut liberă…

  Îi întindeam mâna, spunându-i „noapte bună”. Mă opri.

  — Nu mi-ai ghicit viitorul. Să-ţi mai arăt palma? -Nu.

  Mi-amintii de toate hotărârile şi nădejdile pe care mi le mărturisise: îşi va lega viaţa numai de un om superior; va şti să înfrângă voinţa părinţilor şi prejudecăţile mediului. Acel om nu-i va fi numaidecât soţ, ci poate numai „le compagnon”.

  Şi atunci i-am prevestit căsătoria cu un bărbat pe care nu-l cunoaşte şi care nu o cunoaşte, viaţă de provincie, profesoară cu soţ funcţionar, acceptând tot mai mult mediocritatea, cedând zi după zi, uitându-şi năzuinţele şi dorurile, abrutizându-se de munca stupidă, de absenţa aerisirilor, de amanţi şi copii…

  — Astfel, duduie, te va înăbuşi viaţa oraşului