mort, pustiu de suflete… Vei uita cărţile frumoase… Vei lăcrăma sau vei plânge, poate, toamna. Toamna cheamă atâtea amintiri… E stupid… îţi vei pierde timpul amintindu-ţi ceasurile de elan universitar şi poate vei regreta renunţările la originalitate… Va veni, însă, o vreme când nu vei mai avea nici regrete… Ci numai un soţ vulgar şi copii. Vei înţelege că tinereţea ţi-e definitiv încheiată, că n-ai văzut încă lumea, că n-ai trecut oceanul, că eşti osândită să-ţi suporţi familia pe care ai acceptat-o într-un ceas de oboseală sau de laşitate plictisită… Vei duce viaţa obscură şi mediocră a tuturor celor care îşi fac, tineri, visuri ca ale d-tale… Nu vei păstra cel puţin nici conştiinţa înfrângerii… Vei uita tot, tot, în mediocritatea sură Şi invincibilă…

  De ce m-am întristat şi eu, prevestindu-i? Şi de ce simţeam realitatea j cuvintelor, pe care i le rosteam deprimat eu însumi de soarta ei…?

  Când am privit-o iar, plângea. Plângea, de aceasta sunt sigur; j lacrimile îi alunecau blând pe obraji, şi din ochii ei se revărsau tristeţi i de mare moartă.

  A izbutit să vorbească, zâmbind.

  — Dumneata glumeşti. Niciodată nu voi accepta viaţa din nuvelele lui Cezar Petrescu.

  — Aşa spun toţi şi toţi sfârşesc acolo. Dumneata vei suferi mai mult, pentru că ţi-ai plănuit vieţi prea frumoase şi te-ai născut mai sensibilă. Atât…

  Iar a lăcrămat. Mi-era milă de ochii ei, dar simţeam atâta bucurie sălbatică să-i prevestesc biruinţa vieţii mediocre şi ucigătoare…

  — Ca să supravieţuieşti, ai nevoie de o voinţă şi o perseverenţă în nebunia renunţărilor, cum d-ta nu poţi atinge, niciodată… Pentru că eşti femeie, şi eşti sensibilă, şi eşti capricioasă…

  — Voi găsi un om…!

  Zâmbii. Ce era să-i răspund? Ca să sfârşesc, am glumit.

  — Pun rămăşag că în trei ani vei fi căsătorită în provincie, şi că nu vei fi fericită… Precizez, resemnarea nu înseamnă fericire… mai ales la anumite femei…

  Ea a deschis alene poarta. O istovise atât drumul de la mănăstire…

  Am plecat singur pe străzile pustii şi reci. începuse vânt de zori. Mă simţeam singur şi puternic. Cu pumnii strânşi, cu ochii ridicaţi, alergam. Eram fericit.

  N-am putut adormi. Am coborât din pat şi, înainte de a începe lucrul, am scris: „Jurnal intim de primăvară; astăzi, Florii, începe o viaţă nouă pentru mine”.

  Dar m-am întrebat: de ce?- Am înţeles că dădeam prea multă însemnătate unui fapt ca oricare altul. Şi am rupt foaia caietului.

  Zorii limpezeau grădinile cu case de piatră albă. Poate eram singurul care vegheam. Şi eram fericit.

  IX. O CHEAMĂ NIŞKA!

  La începutul Săptămânii Patimilor am întâlnit mai mulţi colegi din cerc, care mi-au comunicat zvonuri asupra dispariţiei mele din excursie. Preşedintele a fost neliniştit tot drumul. Mă aştepta la fiecare gară. Radu a venit chiar în dimineaţa aceea să mă caute. A rămas uimit când i-am povestit întâmplarea. Credea că îi ascund.

  — Numai atât? -Da.

  — Ori eşti prost, ori eşti îndrăgostit, ori eşti nebun… Nu rămâne oricine noaptea cu o fată, care îi place, în pădure… Ai pierdut o ocazie.

  Pentru că era Radu cel care mă mustra, am încercat să-i explic că la fiecare împrejurare eu caut soluţia cea mai perfect etică, cea mai frumoasă şi cea mai nouă, şi cea mai eroică. A fost mult mai frumos drumul pur în noapte, alături de o necunoscută, simţind cum îmi ajunge prietenă, decât oricare altă serie prelungită de îmbrăţişări, sfârşite, poate, cu o siluire pe brazde. Aceasta o putea face oricine. De ce să nu vieţuiesc fapte pe care numai eu să le pot înfăptui? De ce eroul să fie. înţeles întotdeauna ca o brută, când depăşirea nietzscheană către supraom se poate face pe calea împlinirii celor mai nebuneşti porunci etice? De ce să nu mă deprind cu necesitatea cotidiană a eroismului, astfel ca viaţa mea să ajungă a funcţiona firesc o viaţă eroică?

  Radu îmi cunoştea prea bine ispitele şi posibilităţile sexuale; nu mă putea bănui de castrare, de timiditate, de insuficienţă. Aşadar, purtarea mea nu fusese poruncită de slăbiciune, ci de forţele spirituale ce-mi stăpânesc conştiinţa. De aici, o serie de tâlcuri date creştinismului: şi Radu părea că mă înţelege şi mă explică. Deşi, adaogă, el n-ar fi putut face nebunia aceasta.

  — Celor care n-au îndurat niciodată lupta pentru împlinirea unei absurdităţi li se pare nebunie orice le depăşeşte slăbiciunea şi mediocritatea, am încheiat eu, crunt, privindu-mi prietenul.

  Peste câteva zile, puţin înainte de apusul soarelui, am auzit râsete şi bătăi în uşă. Venise Bibi şi fata cu ochi verzi. Ţie pot să-ţi spun; o cheamă NişkaL.

  Numele îmi lumină, deodată, amintirile. Ştiam unde o văzusem, la Săcele, pe cărarea alăturată liniei ferate, cu şase ani mai înainte. Avea rochie scurtă de adolescentă şi fugea printr-un lan. Un domn cărunt o strigase: „Nişka! Nişka!” în după amiaza aceea, eu mă hotărâsem să-mi închin viaţa chimiei. Legasem jurământ cu mine însumi să nu-mi pierd ] vremea cu nimic altceva. Pe cea dintâi filă a unui caiet Jurnal, scrise- 1 sem, în după amiaza aceea, cea dintâi poruncă: „Nu voi iubi…!”

  Amintirea îmi rătăcise sufletul într-o vară singuratică, într-un sat de J munte, printre încordări şi nostalgii de mult apuse. Vizitatoarele mele 1 mă priveau fără să-mi înţeleagă umbrele feţei, amare, amare.

  — Nu-ţi pare bine că am venit? Nişka îţi mulţumeşte încă o dată…

  — Lasă-mă să spun eu… Am venit să-ţi amintesc că te-ai purtat foarte drăguţ acum câteva seri şi mi-ai vorbit foarte frumos, deşi la plecare te-ai supărat şi mi-ai prezis nişte minciuni pe care acum sunt sigură că le regreţi.

  …Am îngânat câteva cuvinte fără rost şi le-am oferit scaune. Nişka se uimea în faţa fiecărui raft. Scotea cărţile, răsfoia, admira, exclama.

  — Mă primeşti bibliotecară? Să vezi ce frumos ştiu să aşez cărţile…

  Spune da…!

  — Biblioteca nu poate fi rânduită de mâini străine.

  — îmi pare