bani şi import. Ţipă din toate ungherele. Trei chestii mă impresionează în mod deosebit, mi-ar plăcea să le am în inventar: un televizor japonez cu ecranul cât un cearşaf, o masă din bronz cu două blaturi de cristal şi, mai presus de toate, setul de hall propriu-zis. Canapeaua şi fotoliile. Sunt roşii, din pielea cea mai fină. Nici la mănuşi n-am avut aşa ceva. Când te aşezi, te scufunzi în puf. Iau loc în premieră absolută. Obiectele le-am văzut doar în filme.

Morcoveaţa mă pândeşte cu sufletul la gură. Are de învăţat dar nu şi chef. Nu-i greu de înţeles. Intru direct în subiect, n-am timp de tangouri:

— Scumpo, dacă vrei să te ajut, şi-ţi dau cuvântul de onoare că şi de asta mă aflu aici, trebuie să fii foarte sinceră.

Îmi îndreaptă o privire speriată:

— Ce s-a întâmplat? Iar Vic?

— Am la dispoziţie exact jumătate de oră, şi mă uit ostentativ la ceas. Nu ai nimic altceva de făcut decât să-mi răspunzi limpede şi fără tromboane. Primo! Unde ai fost azi-noapte?

Păleşte. Pistruii par pictaţi cu carioca roşie. Rosteşte nesigură:

— Cred că vreţi să mă ajutaţi... O s-o faceţi şi cu Vic?

Uite o fată de nădejde. Cu una ca ea, un bărbat poate pleca liniştit la drum. Nu-l abandonează pentru prima caroserie mai strălucitoare.

— Viorela, nu eşti în situaţia să condiţionezi. Lucrurile sunt prea grave. Unde ai fost?

— L-am urmărit pe Vic... Am petrecut seara împreună.

— Unde?

— Aici, la mine. Pe la zece, mi-a spus că-i obosit şi că are de gând să se culce mai devreme... I-am propus să doarmă la noi. Avem o cameră de oaspeţi, iar mama e în Grecia. A pretextat că are nişte probleme de aranjat acasă. Am simţit că minte, se uita cam des la ceas.

— Cum ai procedat?

— L-am aşteptat să plece. Am coborât imediat după el şi am luat maşina maică-mii.

— N-ai carnet!

— N-am, dar ştiu să conduc de doi ani. Mama mi-a plătit un profesor.

— Treci mai departe. Săraru e un tip versat. Cum n-a simţit că-i filat?

Una din uşi se deschide şi apare o menajeră în halat alb şi tenişi la fel. Salută discret, lasă o tavă cu serviciu complet de cafea pe masă şi dispare. Stilată, n-am ce zice! Mă uit la porţelanul superb încondeiat — hand made — cu motive nipone şi mă întreb cine o fi băut din ceştile diafane, acum mai bine de o sută de ani! Aşa mi se întâmplă când am de a face cu antice. Am impresia că simt, că văd urma trecutelor mâini...

— Frişcă sau Jamaică?

— Nici una, continuă. Cum de nu te-a mirosit?

— Am avut noroc. Între mine şi el, s-au aflat permanent trei, patru turisme. În general, a fost trafic azi-noapte.

— Puteai să-l pierzi.

— Exclus, are un Volvo inconfundabil. Eu, tocmai ca să nu atrag atenţia, am luat Dacia şi nu jeep-ul Grand Cherokee. N-au fost probleme, mai ales, când am ajuns în Piaţa Kogălniceanu.

— La ce oră?

— După zece jumate, nu port ceas decât la şcoală. Mi-am dat seama că aşteaptă pe cineva. N-a coborât nici o clipă din maşină. Eram convinsă că la mijloc e o fată. N-am mai avut răbdare. Înţepenisem, simţeam nevoia de aer. Am ieşit şi am intrat într-un gang.

— Adică, ai lăsat maşina.

— Îhî... Pe urmă, totul s-a petrecut foarte repede. Un tip a ieşit fugind dintr-un bloc şi a sărit lângă Vic. Au demarat ca din puşcă.

— I-ai urmărit?

Viorela dă din cap.

— Nu. Pe mine mă interesa doar să văd cu cine se întâlneşte. Era şi târziu, n-am carnet...

— Ascultă, despre carnet, eu nu ştiu şi n-am auzit nimic. Prieteneşte, te sfătuiesc să nu repeţi figura. Cine-i tipul care a ieşit din bloc?

— Nu ştiu. Era şi întuneric, şi oarecare distanţă...

— În regulă, oftez, până aici n-ai minţit.

Zâmbeşte timid. Îi stă bine. Biata e urâţică rău, dar parcă are totuşi, ceva.

— Merg pe mâna dumneavoastră, Cap Bob.

— Sper. Pe Cătălin Voicu îl cunoşti?

— L-am văzut o singură dată. Eram cu Vic la Pumnul şi Cracul. A venit la noi, la masă. Un tip simpatic.

— Spune-mi tot ce ştii despre el.

Viorela îşi aprinde o ţigară. Golăneşte, ferind inutil flacăra.

— Ce ştiu de la Vic... A terminat Zootehnia, dar nu profesează. Pretinde că nu se simte destul de peizan pentru job-ul cu pricina. Are părinţi la Calafat. După Revoluţie, a lucrat doi sau trei ani în străinătate. La negru, bineînţeles, ca toţi ai noştri. Acum, e în afaceri. Nu-i însurat.

— E prieten bun cu Săraru?

— Vic are o grămadă de prieteni şi cunoştinţe. Nu poţi să-ţi dai seama... În orice caz, nu el e persoana care a ieşit din bloc.

— Ştiu. Mai spune-mi ceva despre el, chiar dacă ţi se pare lipsit de importanţă.

Râde cu dinţişori ascuţiţi. Seamănă acum cu o veveriţă.

— Chiar că-i stupid! Are şi el hobby-ul cu peştişorii exotici. În seara aceea spunea că a doua zi se duce la Constanţa. Cineva, n-am prea fost atentă, primise o specie care-l interesa. Am râs de ei. Oameni în toată firea! Ca şi cum ar alerga pe câmp cu plasa de prins fluturaşi!

— Când s-a întâmplat asta?

— Acum vreo două săptămâni.

Mă ridic:

— Ai idee cam ce a făcut azi-dimineaţă?

— Nu... Am fost la şcoală. Începe să tremure: Ceva de rău?

Sunt un bou sentimental, n-am încotro. O compătimesc din toată inima. Nici optsprezece ani, prima dragoste, primele zile cutremurate de fericire, primele nopţi gâfâind de extaz! În loc de lună plină şi o bancă în Cişmigiu sub castani în floare — Mafie dâmboviţeană, frică, Poliţie. Sunt obligat s-o avizez:

— Rău, Viorela. Acum, se ascunde.

— Ce a făcut?

— Altă dată. Sunt sigur că va încerca să te contacteze. Ai să-mi spui?

Îşi înghite buzele palide. E o fată curajoasă. Mă priveşte drept în luminile ochilor:

— Nu, Cap Bob! N-am să vă spun pentru că nu vreau să-l închideţi, chiar dacă merită. Poate scapă într-un fel...

— Ai auzit de Interpol? În fine, promite-mi măcar că n-ai să faci vreo prostie. Indiferent ce ţi-ar cere, nu te antrena. E suficient un fleac ca să devii complice.

Mă conduce. Îmi atinge sfioasă braţul.