Dar cum de a putut să se rătăcească atât de repede? Acesta este marele ei defect: lipsa simţului de orientare.

24 ştie cât se poate de bine că acesta este motivul pentru care semenele sale nu crezuseră că va avea curaj să ia parte la cruciadă.

24 fusese poreclită "rătăcita-din-născare".

Furnica îşi strânge lângă ea nepreţuita povară: coconul fluturelui. Din pricina lui, rătăcirea ei de acum poate avea urmări de neînchipuit, şi nu numai pentru ea, ci pentru întreg cuibul, poate chiar pentru întreaga specie. Trebuie cu orice preţ să regăsească un feromon-marcaj, dar, deşi îşi face antenele să vibreze cu 25 000 de mişcări pe secundă, nu reuşeşte să localizeze nimic semnificativ. Nu mai încape nici o îndoială că s-a rătăcit.

Povara pe care o duce devine cu fiecare pas mai grea şi mai stânjenitoare.

24 lasă jos coconul, îşi spală cu frenezie antenele şi adulmecă violent aerul din jur, percepând astfel mirosul unui cuib de viespi. Cuib de viespi, cuib de viespi... de fiecare dată, ca un făcut, trebuia să nimerească în apropierea cuibului viespilor roşii! Acesta se află spre nord, care nu este în nici un caz direcţia cea bună. De altfel, organele lui Johnston, sensibile la câmpul magnetic terestru, îi confirmă că se află departe de locul unde ar trebui să fie.

Preţ de o clipă, i se pare că este pândită de o musculiţă. Probabil însă că nu este decât o nălucire. Ridicând din nou coconul, 24 porneşte drept înainte.

Bun; de data asta s-a pierdut de-a binelea.

Încă de pe când era foarte tânără, 24 nu încetează să se rătăcească. Se rătăcea deja prin culoarele asexuaţilor la vârsta de câteva zile; mai târziu se rătăcea prin oraş, şi, de îndată ce a avut prilejul să iasă din furnicar, a început sa se rătăcească prin împrejurimi.

La încheierea oricărei expediţii la care lua şi ea parte se ivea o clipă de nesiguranţă, după care cineva întreba fără greş:

Dar unde e 24?

De altfel, biata furnică îşi punea în clipa de faţă aceeaşi întrebare:

Unde mă aflu?

Desigur, i se părea că a mai văzut floarea aceasta, sau frântura aceea de lemn, ori o piatră anume, sau crângul de colo, cu toate că... floarea putea foarte bine să fi avut altă culoare. Începea atunci să se învârtă în cerc, căutând feromonii-marcaj ai expediţiei.

Şi, totuşi, continua să fie trimisă pe căile Marelui Exterior, dat fiind că, printr-un accident genetic ciudat, 24 avea o vedere excelentă pentru o asexuată. Globii ei oculari erau aproape la fel de dezvoltaţi ca ai sexuaţilor. Şi degeaba repeta ea întruna că, dacă vederea îi era bună, asta nu însemna că şi antenele îi erau la fel; toate misiunile doreau s-o aibă cu ele, ca să le poată asigura un control vizual optim. Şi de fiecare dată, se rătăcea.

Până în prezent, reuşise de bine, de rău să se întoarcă de fiecare dată la cuib.

Acum situaţia e cu totul alta, fiindcă nu trebuie să se întoarcă la cuib, ci să ajungă la marginea lumii. Dar va fi oare în stare să o facă?

Când eşti în Oraş faci parte dintre ceilalţi, când eşti singură faci parte din neant, nu încetează ea să-şi repete.

Direcţia spre est. 24 îşi croieşte drum, disperată şi părăsită, victimă sigură pentru primul prădător care îi va tăia calea. Merge deja de multă vreme, când, dintr-o dată, drumul îi este oprit de o depresiune, de netrecut, adâncă de vreun pas şi mai bine. 24 îi explorează marginea şi constată că în realitate e vorba de două depresiuni învecinate, ca două ligheane cu fundul neted, cea mai mare din ele desenând jumătatea unui oval, iar cealaltă, mai adâncă, formând un semicerc. Diametrele acestor două ciudate incinte sunt paralele, la distanţă de vreo cinci paşi una de cealaltă.

24 adulmecă, pipăie, gustă, amuşinează din nou. Mirosul este la fel de neobişnuit ca şi tot restul. E necunoscut şi cu totul nou... La început perplexă, 24 este apoi cuprinsă rapid de o emoţie intensă. Orice urmă de teamă îi dispare. Urmele continua să se înşire la intervale de circa şaizeci de paşi. 24 e absolut sigură că are de-a face cu nişte urme de Degete. Dorinţa i-a fost îndeplinită! Degetele o conduc, arătându-i drumul!

Furnica porneşte în fugă pe urmele zeilor; în sfârşit, acum avea să-i întâlnească.

87. ZEII SUNT ÎNFURIAŢI

Temeţi-vă de zeii voştri.

Aflaţi că ofrandele voastre sunt prea puţine,

Şi prea sărmane pentru mărimea noastră.

Ne spuneţi că ploaia v-a distrus hambarele.

Dar asta v-a fost pedeapsa

Deoarece nu ne mai aduceaţi destule ofrande.

Ne spuneţi că ploaia a împuţinat mişcarea rebelă.

Făceţi-o să renască şi mai viguroasă ca până acum.

Învăţaţi-i pe toţi ce putere au Degetele!

Trimiteţi comandouri sinucigaşe

Şi goliţi hambarele Oraşului interzis.

Temeţi-vă de zeii voştri!

Degetele pot face orice pentru că Degetele sunt zei.

Degetele pot face orice pentru că Degetele sunt mari.

Degetele pot face orice pentru că Degetele sunt tari.

E adevărul adevărat.

Degetele opresc aparatul şi se simt mândre de-a fi nişte zei.

Discret, Nicolas se duce înapoi la culcare. Stând întins, cu ochii deschişi, el zâmbeşte visător. Dacă va ieşi vreodată viu din gaura asta, va avea ce povesti colegilor săi de şcoală şi chiar lumii întregi! Le va explica tuturor necesitatea religiilor şi va deveni celebru dovedind că el unul a reuşit să sădească credinţa religioasă în mintea unor insecte!

88. PRIMELE CIOCNIRI

Chiar şi pe teritoriile aflate exclusiv sub control belokanian, victimele şi dezastrele pricinuite de trecerea primei cruciade sunt considerabile.

Şi aceasta din pricină că luptătoarele roşcate nu au teamă de nimic.

O cârtiţă care avusese pretenţia să scurme în masa de furnici nu a apucat decât să înghită strâmb vreo paisprezece victime, înainte ca furnicile să o năpădească şi să o sfâşie în bucăţi. Un văl de tăcere se aşterne de jur-împrejurul cortegiului prelung. Tot ce e viu se face nevăzut din faţa lui, astfel încât, după euforia dată de vânătoarea abundentă de la început, urmează lipsuri şi, în scurt timp, o foamete cumplită.

Prin pustiul pe care-l lasă în urmă cruciada se găsesc acum