— De altfel, eu am să plec, spuse Ştefan. Aş vrea să ştiu cu ce vă mai pot fi de folos…

  Teodorescu îl privi câtva timp, nehotărât, apoi îl întrebă.

  — Aţi putea da un telefon din oraş, la o adresă pe care v-aş indica-o eu?!

  — Dacă e o chestiune personală, o fac cu plăcere, răspunse Ştefan, dacă e chestiune politică, nu. Şi asta, nu pentru că politiceşte sunt, aşa cum sunt, adversarul ideilor şi idealurilor dumneavoastră, ci pentru că în lupta pe care o duceţi cu poliţia, eu vreau să rămân neutru. Aşa cum aş refuza să denunţ pe unul dintre dumneavoastră, tot aşa refuz să sprijin pe unul dintre dumneavoastră.

  — Vă înţeleg, spuse Teodorescu. Dar nu ştiu prea bine ce să fac… V-aş fi rugat să înştiinţaţi pe logodnica mea unde mă aflu. Asta e, s-ar putea spune, o chestie personală. Pe de altă parte, logodnica mea împărtăşeşte aceleaşi idealuri politice ca şi mine. în plus, tot ea trebuia să mă anunţe dacă mi-a găsit o nouă gazdă… Vedeţi că lucrurile sunt mai complicate, adăugă zâmbind.

  — Ce trebuie să-i spun logodnicei dumitale? întrebă Ştefan.

  — Doar atât, dar v-aş ruga să-i repetaţi întocmai: Să se dea la fund. Să vină luni la aceeaşi oră, la locul unde trebuia să ne întâlnim astăzi…

  — Bine, spuse Ştefan, pregătindu-se de plecare. Am să repet cuvintele astea întocmai aşa cum le-am auzit. Somn uşor… şi noroc.

  Ridicându-se să-i întindă mâna, Teodorescu răsturnă o carte de pe măsuţa de noapte, care se afla acolo sub câteva jurnale şi reviste. îi privi titlul şi zâmbi. Encore un instant de bonheur, de Montherlant.

  — Frumos titlu, spuse.

  Se vestea o zi caldă de vară şi Spiridon Vădastra se simţi obosit de îndată ce intră în şuvoiul de oameni care se înverşunau, la vremea prânzului, pe Calea Victoriei. înainta, totuşi, cu pasul dârz, privind în jurul lui cu o căutătură severă şi distantă.

  La Poştă, domnişoara căută câtva timp, şi pe urmă îi zâmbi, dând din cap. „ – Nimic!” Nu era pentru întâia oară când îi spunea asta şi totuşi lui Spiridon i se păruse că ghiceşte o ascunsă ironie în răspunsul ei. Plecă mai enervat, şi aproape nu mancă deloc în restaurantul unde intrase. La două, se duse la tribunal. Avea, din când în când, anumite treburi plicticoase de împlinit, dar îi plăcea să-şi piardă timpul pe sălile tribunalului, căci întâlnea cunoscuţi şi camarazi şi rămânea de vorbă. Astăzi, însă, nu avea chef de nimic. Strânse cu silă mâinile câtorva colegi, răspunzând mahmur la întrebări, ridicând plictisit din umeri.

  Pe la cinci trecu pe la biroul domnului Protopopescu, dar cum intră şi îi întinse mâna îi păru rău că venise. Domnul Protopopescu zâmbea dispreţuitor, privindu-l, ceea ce i se întâmpla destul de rar, şi numai atunci când se pregătea să-i comunice lucruri neplăcute.

  — Te ţii de fleacuri, Vădastra! îi spuse trăgând sertarul biroului şi căutând, cu acelaşi zâmbet ironic, printre hârtii. Ţi s-a urcat rău de tot la cap…!

  — Ce voiţi să spuneţi, domnule Protopopescu?! făcu Spiridon roşindu-se brusc.

  — O să vezi tu îndată… Uite aici, ţi-a răspuns Ford, înapoindu-ţi aiurelile alea ale tale, cu care voiai să schimbi lumea…

  Spiridon simţi cum i se scurge sângele din vine. Un gol cumplit i se căscă în coşul pieptului. Gâtlejul i se uscase, buzele erau albe, arse de răsuflarea prea fierbinte. Privea în neştire plicul atâta timp aşteptat, din care domnul Protopopescu scotea paginile acelea scrise de el cu multe luni înainte şi o foaie de hârtie groasă cu câteva rânduri bătute la maşină; fără îndoială, răspunsul lui Ford.

  — Uite, asta e, făcu domnul Protopopescu, întinzându-i-o. îţi spune că propunerile tale sunt foarte interesante, dar că regretă că nu le poate lua în considerare… Uite, citeşte, dacă pricepi englezeşte, spuse cu acelaşi zâmbet dispreţuitor. Că eu nu ştiu englezeşte şi mi-a tradus fata, adăugă în glumă plescăindu-şi limba în cerul gurii.

  — Eu nu înţeleg, şopti anevoie Spiridon, nu înţeleg cum v-a parvenit dumneavoastră plicul acesta…

  — Ei, bravo! parcă noi ce păzim? De ce avem servicii?!

  — Dar plicul îmi era adresat mie, spuse Spiridon cu acelaşi glas stins. îi dădusem adresa mea la post-restant…

  — Păi tocmai d-aia! exclamă domnul Protopopescu înveselit. Eram dator să ştiu şi eu cine-ţi scrie din America şi ce-ţi spune… Noi ce păzim…?!

  Spiridon luă plicul şi-l puse maşinal în buzunar. Doar hârtia pe care i-o întinsese domnul Protopopescu o păstră încă în mână, neîndurându-se s-o ascundă şi neîndrăznind totuşi s-o citească. Domnul Protopopescu îl privea cu acelaşi zâmbet dispreţuitor, trăgând bine dispus din ţigară.

  — Stai jos şi citeşte, îi spuse văzând că Spiridon rămăsese nehotărât în faţa biroului. Că după aceea mai avem ceva de vorba…

  Spiridon se aşeză pe fotoliu dar, îndată ce-şi opri privirea pe semnătură, tresări şi strigă.

  — Nu-i de la Ford! Nu semnează el! Aici scrie P. G. Wood, nu e Ford…!

  — Asta mai voiai acum, să mai semneze şi Ford!… Parcă el are timp să citească toate prostiile care-i vin din lumea întreagă!… Ăla de semnează o fi unul dintre secretarii lui.

  Vădastra îl asculta cu ochiul furat de semnătura aceea – P. G. Wood – care, o clipă îi redase toate speranţele. Apoi, parcurse în treacăt scrisoarea; cu puţina lui ştiinţă de limba engleză, înţelese că P. G. Wood îi mulţumeşte în numele Iu H. Ford şi-i înapoiază textul interesantului său memoriu… Domnul Protopopescu avusese dreptate. Copia memoriului pe care o băgase adineaori în buzunar era cel mai clar răspuns; pe Ford nu-l interesa organizarea şi conducerea opiniei publice mondiale…

  — Acum să vorbim serios! spuse domnul Protopopescu stingându-şi ţigara în zaţul ceştii cu cafea, după ce îşi aprinsese o nouă ţigară. Vădastra, văd că mănânci banii statului pe degeaba; ba te ţii şi de prostii…