Un nou val de sânge dogorî obrajii lui Spiridon, dar nu îndrăzni să răspundă. Domnul Protopopescu vorbea cu glasul lui de stăpân, care nu admitea replică, şi care aducea cu sine, mai întotdeauna, veşti rele. îşi încrucişase braţele pe birou şi, vorbind, parcă ar fi încercat să scape de un gust amar care-i otrăvea gura, într-atât îi erau de crispate fălcile şi de oţărât plescăitul limbii după fiecare cuvânt.

  — Ne compromiţi! repetă el în silă. Te ţii de prostii, în loc să lucrezi serios… Toate informaţiile aduse de tine sunt nişte prostii. Neinteresante. Poveşti pentru copii. Te plătesc degeaba…

  Spiridon ridică fruntea şi întâlni figura plictisită a domnului Protopopescu, cu binecunoscutul lui tic de a-şi clătina mereu capul în timp ce vorbea. Nu mai înţelegea nimic. Presimţea că se va întâmpla ceva rău, dar nu ghicea ce.

  — Aşa că mai încasezi leafa pe luna aceasta, şi s-a încheiat… Nu mai avem nevoie de serviciile dumitale. Nu interesează.

  Spiridon înţelegea anevoie. îl dau afară? Gândul i se părea absurd. De cinci ani el făcea necontenit planuri se părăsească serviciul – dar când va voi el. Nu-i trecuse nici o clipă prin minte că va fi concediat de domnul Protopopescu. Era cu desăvârşire absurd. Niciodată nu luase în serios dispoziţiile domnului Protopopescu, şi continua să facă ce făcuse de la început, de când în Universitate fusese angajat să informeze despre mişcările studenţeşti; adică, aproape nimic. Se mulţumea să se întâlnească de câteva ori pe săptămână cu domnul Protopopescu, sau alţi funcţionari ai săi, şi să vorbească despre fel de fel de lucruri, spunând ce-a auzit, minţind uneori ca să pară bine informat, dar mai ales, vorbind despre sine, despre succesele lui, despre surprizele pe care le va face el, în curând, tuturor.

  — Ca să fim bine înţeleşi, încheie domnul Protopopescu. Şi acum o să mă scuzi, am treabă, adăugă ridicându-se în picioare.

  Spiridon se ridică şi el de pe scaun, dar nu era deloc hotărât să plece.

  — Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, începu el emoţionat. Eu sunt un om corect şi discret, mi-am făcut întotdeauna datoria. Cred că nu aveţi de ce să vă plângeţi… în ceea ce priveşte propunerea pe care am înaintat-o lui Ford, era o chestie personală… Şi mă miră că dumneavoastră, om cu maniere elegante, v-aţi pretat la o asemenea… Cum să spun? la o asemenea indelicateţe, ca să-mi confiscaţi scrisoarea şi s-o citiţi deşi mi-era adresată mie…

  Domnul Protopopescu îl privea nedumerit, parcă nu şi-ar fi crezut urechilor.

  — Mă, tu eşti nebun! spuse el în cele din urmă, încruntându-se. Tu eşti nebun serios… Ar trebui să te cauţi…

  — Aş putea să vă răspund, dar prefer să tac, făcu Spiridon roşind. îmi place să cred că spuneţi asta în glumă, pentru că altminteri aş considera-o o insultă, chiar o insultă gravă. Şi eu nu accept să fiu insultat de nimeni. Chiar de unul dintre superiorii serviciului meu…

  — Nu mai faci parte din serviciu, ţi-am spus asta de-acum un sfert de ceas…

  — Dar de ce, mă rog?! se însufleţi Spiridon. Am greşit cu ceva? Dimpotrivă, după câte ştiu eu, am fost întotdeauna creierul acestui serviciu. Doar îi cunosc şi eu pe ceilalţi, ştiu cine sunt… Nişte inculţi, nişte oameni de nimic… Eu eram singurul om cu personalitate…

  — Ce să mai lungim vorba?! făcu domnul Protopopescu aşezându-se pe scaun şi aprinzând o nouă ţigară. Ordinele se execută. Bună ziua!

  — Dumneata crezi că mă poţi concedia aşa ca pe un servitor, după cinci ani de serviciu? strigă Spiridon apropiindu-se înflăcărat de birou. Un om ca mine, care mi-am făcut întotdeauna datoria…?! O să vă pară rău, mai târziu! Când m-oi apuca şi eu să spun, cui trebuie, despre felul cum se risipesc banii statului…!

  — încerci să mă şantajezi?! întrebă nefiresc de calm domnul Protopopescu, zâmbind dulce.

  — Nici un şantaj! continuă Spiridon pe acelaşi ton, este purul adevăr. Parcă eu nu ştiu, eu n-am văzut şi n-am auzit nimic?! Numai că astea am să le spun eu odată cui trebuie…

  — Vezi să nu te creadă! rosti domnul Protopopescu dând drumul unui rotocol de fum. Păi, bine, mă, prostule, tu nu ştii că te pot compromite în 24 de ceasuri, anunţând că ai fost sau că eşti încă în serviciul meu?! Te zvârlu ăia din barou de n-apuci să zici cuţu…!

  — Lasă că spun eu, am să le spun eu! rostea întruna Spiridon.

  Dar ameninţarea domnului Protopopescu lovise just. Simţise deodată cum îi fuge pământul de sub picioare, la gândul că ar putea avea un scandal în barou. Neizbutind să se controleze, istovit de toate loviturile primite în ultima jumătate de ceas, repeta întruna aceleaşi cuvinte, agăţându-se de ele cu deznădejde.

  — Am să le spun tot ce ştiu! repeta el aiurit, tremurând.

  Domnul Protopopescu îl mai privi o dată cu un strivitor dispreţ, amestecat parcă şi cu oarecare milă, apoi rosti, încet.

  — Ieşi afară…!

  Spiridon amuţi brusc, îşi trecu palma peste buzele uscate, încercă să zâmbească, dar figura îi era împietrită de ură, de umilinţă, de spaimă. Apoi, cu un gest tremurat, puse în buzunar scrisoarea din America, pe care o ţinuse până atunci în mână, şi se îndreptă spre uşă.

  — O să vă pară rău, o să vedeţi! mai şopti el voind să fie ameninţător, din prag.

  Dar domnul Protopopescu căuta într-unui din sertarele biroului său şi nu-i mai răspunse.

  …Într-o zi, când va fi el puternic, îl va întâlni pe domnul Protopopescu şi-i va plăti tot ce-i spusese, cu vârf şi îndesat. El îi va cădea în genunchi, rugându-l să-l ierte, dar nu-l va ierta. Şi când, plângând, bătându-se cu pumnii în piept, domnul Protopopescu îi va cuprinde picioarele ca să i le sărute, Spiridon îl va lovi cu pantoful peste obraz, strigându-i: „Marş de-aci! Ieşi afară!” Apoi, se va duce să-l viziteze în