— Ai grijă să nu plonjezi cu burta înainte, zice cea de lângă ea.

— Să nu înghiţi clor, adaugă altcineva.

Pe stradă, în autobuz, pe vapor, în cafenele şi restaurante, femei total străine îmi oferă sfaturi. Dacă una dintre ele mănâncă ceva, îmi oferă imediat jumătate.

Pot să spun cât vreau „nu, mulţumesc”, ele tot insistă până când cedez. Aşa că umblu prin oraş mâncând din sendvişurile şi prăjiturile altor oameni. Nu contează că nu le-am întâlnit niciodată pe femeile astea sau că n-o să le mai văd niciodată. Cu gravidele nu se formalizează nimeni. Când nu se formalizează nimeni, nu există intimitate.

Săptămâna a 39,5-a

Un val de linişte s-a pogorât asupra mea. Curenţi de aer mişcă încet vălul de nori din zare şi lalelele din Istanbul îşi leagănă florile liliachii, roşii şi galbene. Dintr-odată, lumea e un loc splendid şi viaţa e un paradis. Zâmbesc atât de mult, că muşchii din jurul gurii mi-au slăbit.

Astăzi, când trec pe lângă stâlpul de electricitate, descopăr că tenişii Converse nu mai sunt acolo. Cineva trebuie să-i fi dat jos. Ce grozav! Ce plăcută e vremea, ce drăguţi sunt oamenii, ce albastru e cerul. Ce minunată e lumea!

— Se numeşte hormonul fericirii, spune Mama Budincă de Orez. Este eliberat când o femeie se apropie de naştere.

Pentru prima oară în viaţă, îmi dau seama câtă putere au hormonii asupra noastră. M-am considerat întotdeauna un om care gândeşte, face alegeri, creează. Dar oare în ce măsură vieţile şi relaţiile noastre, purtările şi alegerile noastre sunt dirijate de hormoni? Dacă sunt în stare să-ţi ridice moralul, pot oare să facă şi contrariul, să te arunce în hăul tristeţii? Însă viaţa e prea frumoasă ca să mă gândesc la astfel de lucruri tulburătoare, aşa că pur şi simplu n-o fac.

Săptămâna a 41-a

Panică! A sosit clipa şi sunt îngrozită. Maiestatea Sa Regina face tot ce poate ca să mă liniştească, dar degeaba. O singură Degeţică mă poate ajuta acum. Trebuie să vorbesc cu ea.

Cu burta la gură, atentă să nu alunec, cobor treptele spre pivniţa sufletului meu. Acolo, într-un oraş la fel de spiritualizat ca Muntele Athos, în spatele unei uşi de lemn, o găsesc pe Doamna Derviş, stând turceşte pe o frunză de viţă. Poartă nişte sandale azurii în picioare şi un Hu de argint la gât.

— Doamnă Derviş, putem sta de vorbă?

— Sigur, spune ea. Cuvintele sunt daruri pe care o fiinţă i le face alteia.

— OK, îţi aminteşti când mă simţeam recunoscătoare că nu sunt elefant? Ei, acum îmi doresc să fiu.

Văzându-i expresia de pe chip, hotărăsc să abordez altfel problema.

— Nu sunt pregătită pentru naşterea asta şi nu ştiu ce să fac. Nouă luni e un timp prea scurt.

— Mai întâi, linişteşte-te, spune cu blândeţe.

— Dar ce să fac?

— Nimic, zice ea.

— Nimic?

— Te-ai obişnuit atât de mult să faci tot timpul ceva, încât să nu trebuiască să faci ceva te sperie. Dar să nu faci nimic e, de fapt, foarte liniştitor. Nu te teme, corpul tău ştie ce să facă, aşa cum ştiu şi copilul, şi universul. Tot ce trebuie să faci e să capitulezi.

Capitulare e un cuvânt care nu mi se potriveşte deloc, aşa că îmi muşc buzele şi oftez.

— Sufiţii cred că lumea e un pântece matern, ştii? mă întreabă. Suntem cu toţii copii într-un pântece. Când vine vremea, trebuie să părăsim lumea. Ştim asta, dar nu vrem să plecăm. Ne temem că, după ce murim, încetăm să existăm. Însă moartea e de fapt o naştere. Dacă am reuşi să înţelegem asta, nu ne-am mai teme de nimic.

Să-mi imaginez lumea ca pe un pântece enorm şi pe noi, miliardele de oameni dinăuntrul lui, de toate rasele şi religiile, aşteptând să ne naştem într-o altă viaţă are un efect calmant asupra nervilor mei.

— Doamnă Derviş, spun, mi-a fost dor de tine.

— Şi mie mi-a fost dor de tine, răspunde ea. Acum du-te şi capitulează. Restul va veni de la sine.

Două zile mai târziu, dimineaţă devreme, îl trezesc pe Eyup şi ne îndreptăm liniştiţi spre spital. Absolut tot – tehnicile de respiraţie, yoga prenatală, caviarul, salatele de broccoli şi chiar Little Women – îşi pierde însemnătatea în clipa în care capitulez.

Cărţi şi copii

Asemuirea copiilor cu cărţile nu e o metaforă obişnuită în lumea literară, însă asemuirea cărţilor cu copiii este cu siguranţă. Jane Austen îşi considera romanele copii ei şi se referea la eroinele sale drept „Emma a mea”, „Fanny a mea”, „Elinor a mea”. George Eliot, când vorbea despre cărţile sale, le numea copiii ei. La fel, jurnalele Virginiei Woolf sunt pline de referiri la scris ca la o experienţă maternă. Deşi exemplele abundă, mi se pare curios că numai scriitoarele folosesc această metaforă. N-am auzit niciodată de vreun scriitor care să-şi privească romanele ca pe copiii lui.

Oricât de răspândită pare să fie această metaforă, există o diferenţă esenţială între copii şi cărţi care n-ar trebui trecută cu vederea. Copiii sunt cu totul deosebiţi prin infinita grijă şi atenţie de care au nevoie după ce se nasc. Neajutorat şi fără dinţi, copilul este cu totul dependent de mama lui sau a ei multă vreme.

Însă cărţile nu sunt aşa. Ele pot sta pe propriile picioare încă de la naştere – adică de la data publicării lor – şi pot înota imediat, exact ca puii de ţestoasă: entuziaşti, încăpăţânaţi, şovăielnici – de pe nisipurile calde ale editurilor până la apele întinse şi albastre ale cititorilor.

Sau poate că romanele seamănă cu bobocii de raţă. De îndată ce deschid ochii spre lume, iau pe oricine zăresc prima oară drept mama lor. În locul autorilor, „mamele” pot fi redactorii, traducătorii sau, da, cititorii iubitori. Dacă se întâmplă într-adevăr astfel, autorii nu trebuie să stea neapărat cu ochii pe ele sau să discute despre ele, aşa cum cărţile nu trebuie să dea interviuri, să pozeze pentru fotografii sau să facă turnee de promovare. Noi, scriitorii şi poeţii, suntem cei care râvnim la recunoaştere şi elogii. Altminteri, cărţile n-au nevoie să fie îngrijite în vreun fel de autorii lor.

Una dintre scriitoarele care a ridiculizat orgoliile şi ambiţiile din lumea artei şi culturii a fost Dorothy Parker. Fiind mărunţică şi