slăbuţă, prezenţa ei fizică poate că nu era copleşitoare, însă cuvintele care curgeau din condeiul ei încă uimesc şi amuză cititorii de azi. În calitate de „cea mai renumită femeie de spirit din America”, criticul cu limba ascuţită de la Vanity Fair şi The New Yorker scria despre o gamă largă de subiecte fără să-şi ascundă ghearele. Era cea mai tăcută membră a faimoasei Algonquin Round Table{26}, şi totuşi a rămas cea mai renumită dintre toţi.

Având un talent special de-a iubi bărbaţi nepotriviţi, imposibili, a suferit mult din cauza câtorva relaţii nefericite, depresii, pierderi de sarcină şi a unui avort. Dar probabil că niciuna dintre relaţiile ei nu a lăsat urme mai adânci în viaţa sa decât căsătoria ei întreruptă şi reluată cu actorul şi dramaturgul Alan Campbell. Ca două planete care se învârt pe aceeaşi orbită fără să se întâlnească vreodată cu adevărat, s-au epuizat unul pe celălalt la nesfârşit – până în acea zi din anul 1963 când Campbell s-a sinucis. Parker însăşi a supravieţuit mai multor tentative de sinucidere de-a lungul anilor – fiecare episod înrăutăţindu-i probabil dependenţa de alcool.

O militantă energică pentru egalitatea dintre sexe şi pentru drepturile omului, Parker critica rolurile sociale dominante din epoca sa. În poemele, povestirile şi eseurile ei, punea sub semnul întrebării tot felul de clişee şi tabuuri. Unul dintre poemele sale de început rezumă părerea ei despre viaţă.

 

Să mă las de glume, să mă las de toate,

Aş avea de câştigat, tot ce se poate,

Dar eu rămân aşa, c-aşa îmi place mie,

Să mă doară-n pălărie.

 

Prietenia ei strânsă cu Dashiell Hammett şi Lillian Hellman a fost unul dintre subiectele favorite ale istoricilor literari. Mulţi ani mai târziu, întrebată dacă a existat vreodată o competiţie între ele două ca scriitoare, Hellman a răspuns: „Niciodată”. Relaţia lor a fost una de dependenţă, aşa cum susţinea ea: „Cred că între bărbaţi şi femei ar trebui să existe dependenţă, chiar şi între prieteni… Firile independente nu se tem de dependenţă”. Dar în climatul paranoic de la începutul anilor ’50, nu le-a luat mult până să ajungă pe lista neagră a Hollywoodului{27}. Nu că le-ar fi păsat prea mult. Erau creative şi autodistructive; erau membrele unei generaţii care iubea băutura, se lansa în certuri şi dispute şi râdea din belşug; şi au murit fie prea devreme, fie prea deprimate.

Parker nu era o admiratoare entuziastă a iubirii romantice, vieţii conjugale şi maternităţii. Când zărea vreo mamă care făcea mare caz de copilul ei în public, nu pierdea niciodată prilejul să critice scena. Pentru ea, maternitatea părea să fie un soi de capcană şi de nefericire continuă. Mintea îi era tăioasă, dispoziţia, schimbătoare, sarcasmul, legendar şi ochii negri îi erau plini de neastâmpăr – aproape până când a murit în urma unui atac de cord, la şaptezeci şi trei de ani, singură într-o cameră de hotel.

 

Dacă a existat vreodată în lumea literară o voce care să vibreze de furie, compasiune, dreptate şi iubire – toate odată şi cu aceeaşi forţă –, aceea a fost vocea lui Audre Lorde. Era un suflet înzestrat cu nenumărate talente şi multiple roluri: poetă, scriitoare, femeie de culoare, lesbiană, activistă, supravieţuitoare a cancerului, profesoară şi mamă a doi copii. Foarte devreme, şi-a schimbat prenumele din Audrey în Audre, nu doar pentru că îi plăcea simetria acestuia cu numele ei de familie, ci pentru că pur şi simplu îi stătea în putere. Îi plăcea să se recreeze pe sine iar şi iar, să-şi remodeleze inima şi destinul, ca pe două bucăţi de aluat moale. Într-o ceremonie ţinută înainte de moartea ei, i s-a dat un nou nume, Gamba Adisa – „Luptătoarea: Cea care se face uşor înţeleasă”.

Uneori era propria ei mamă, iar alteori – propria ei fiică. Se vedea pe sine ca pe-o verigă într-un lanţ nesfârşit, ca pe o parte dintr-un „continuum de femei”. Conciliind diferenţele mai presus de orice limite, înfruntând rasismul, sexismul şi homofobia, Lorde a încurajat ceea ce ea vedea ca pe o „transformare a tăcerii în limbaj”. Prin cuvinte ne înţelegem pe noi înşine şi unii pe alţii şi scoatem la iveală înţelepciunea lăuntrică ce există în fiecare dintre noi. Să creeze legături era unul dintre marile sale talente – între scriitor şi cititor, alb şi negru, soră şi soră. „Sunt cine sunt, fac ce-am venit să fac, acţionez asupra voastră ca un drog sau o daltă, ca să vă reamintesc de fărâma de mine dinăuntrul vostru, aşa cum şi eu vă descopăr înăuntrul meu.”{28}

În romanul ei autobiografic, Zami: A New Spelling of My Name, Lorde şi-a privit îndeaproape copilăria petrecută în Harlem şi maturizarea ca feministă lesbiană de culoare. Spunea că îşi dorise mereu să fie deopotrivă bărbat şi femeie, însumând în personalitatea sa cele mai puternice şi mai vii trăsături ale mamei şi ale tatălui ei. Scrierile sale erau impregnate de credinţa că tocmai prin sinteza contrariilor aparente suntem ceea ce suntem. În fiecare femeie există trăsături masculine şi în fiecare bărbat – trăsături feminine. Prin urmare, tratarea celor două sexe ca şi cum s-ar exclude reciproc era o mare amăgire şi o îndepărtare de la înţelegerea umanităţii în toată complexitatea şi plenitudinea ei.

Surprinzător, maternitatea e redefinită în scrierile lui Lorde şi glorificată fără a fi sanctificată. E divină, însă nu are nimic sacru. Lorde credea că în fiecare dintre noi există o mamă de culoare, indiferent dacă suntem mame sau nu. Chiar şi bărbaţii au înăuntrul lor această trăsătură, deşi adesea preferă să nu aibă de-a face cu ea. Metafora mamei negre a lui Lorde era vocea intuiţiei, creativităţii şi pasiunii neînfrânate. „Taţii albi ne-au spus «Gândesc, deci exist», pe când mama neagră din fiecare dintre noi, poeta, ne şopteşte în vis «Simt, deci pot fi liber».”

Lorde nu a respins categoric raţionalismul şi empirismul, însă a vrut să arate clar, o dată pentru totdeauna, cât de limitate erau fiecare în înţelegerea lumii. Excesul de gândire analitică şi venerare a teoriilor abstracte nu-i erau deloc pe plac. Legătura ei cu limbajul şi felul în care