simţea pulsul universului erau făţiş senzuale. Privea personalitatea – şi prin urmare condiţia de femeie şi mamă – ca fiind în esenţă multistratificată. De aceea nu s-a lăsat încadrată într-o singură categorie statică. Era mereu nenumărate lucruri deodată şi rămâne astfel chiar şi după moartea ei.

Dacă Audre Lorde ar fi fost în viaţă astăzi şi ne-am fi întâlnit, probabil că ar fi râs de cele şase Degeţici ale mele şi apoi şi le-ar fi scos la iveală pe ale sale, puzderie, ca să danseze împreună sub o ploaie caldă de vară.

 

Sandra Cisneros e o scriitoare elocventă şi o intelectuală tranşantă, care se declară „mama nimănui şi soţia nimănui”. A vorbit întotdeauna cu sinceritate şi curaj despre dificultăţile – şi deliciile – de-a fi o femeie singură într-un mediu patriarhal şi o scriitoare la graniţa dintre două culturi, mexicană şi americană. „Cred că scriitorii sunt întotdeauna împărţiţi între a-şi trăi viaţa şi a se privi trăind-o”, spune ea.

Născută la Chicago, în 1954, singura fată a unei familii cu şase băieţi, Cisneros a urmărit îndeaproape modelarea masculinităţii şi cât de dureroasă putea fi ea pentru cei care nu se integrau în rolurile de gen date. Deşi a crescut într-o casă ticsită şi gălăgioasă, s-a bucurat de multă iubire din partea ambilor părinţi şi i s-a acordat destulă libertate. „Sunt rodul unei femei aprige, care a fost îndeajuns de curajoasă ca să-şi crească fiica într-un stil netradiţional”, spune ea.

Cisneros susţine că vrea să scrie genul de poveşti care nu ajung să fie spuse. The House on Mango Street este povestea fascinantă a Esperanzei, o fată de origine mexicano-americană care creşte într-un cartier hispanic din Chicago. Cartea abordează deschis machismul, şovinismul şi lupta femeii de culoare pentru a-şi găsi propria voce. Esperanza descoperă curând că scrisul îi vindecă rănile, îi eliberează sufletul. O ajută să-şi dezvolte talentele naturale, să afle cine este cu adevărat şi să reziste tuturor felurilor de îndoctrinare care îi îngrădesc alegerile în viaţă pe baza sexului, culturii sau clasei sale.

Punând sub semnul întrebării construcţia feminităţii, atât în cultura mexicană, cât şi în aceea americană, Cisneros vrea să exploreze modele alternative ale acesteia. Părerile ei despre căsătorie şi maternitate au fost întotdeauna controversate. Într-un interviu, mărturiseşte că în multe privinţe încă se simte ca un copil. Tocmai din această cauză, pentru că este încă unul dintre ei, nu creşte copii şi nu-i cocoloşeşte. Copiii nu se poartă aşa unul cu altul. Cisneros explică cum, la douăzeci şi la treizeci de ani, a amânat să se căsătorească şi să-şi întemeieze o familie pentru a se putea concentra asupra scrisului şi a muncii ei. Totuşi, când a ajuns la patruzeci de ani, a simţit că trebuia să se căsătorească neapărat, nu pentru că şi-o dorea, ci pentru că tatăl ei îşi dorea asta. I-a mai luat câţiva ani ca să-şi dea seama că nu trebuia s-o facă – o revelaţie care a condus-o spre decizia finală: N-o să se mărite. Fiind întrebată de ce a ales să nu-şi întemeieze o familie, a dat un răspuns curios: „Scrisul este copilul meu şi nu vreau să se interpună nimic între noi”.

Dorothy Parker, Audre Lorde şi Sandra Cisneros – femei care au refuzat să echivaleze creativitatea feminină cu reproducerea şi au continuat să scrie cu pasiune. De la ele învăţăm să privim dintr-o nouă perspectivă făurirea feminităţii, surorităţii şi a masculinităţii. Citind cărţile lor, sufletele ni se deşteaptă şi străpung carapacea obişnuinţelor zilnice. Aflând mai multe despre vieţile lor, ne dăm seama că predispoziţiile culturale pe care ni le-am format ca parte din educaţie fiecare dintre noi din fragedă copilărie nu sunt nici incontestabile, nici imuabile. E adevărat, toate trei au avut vieţi diferite şi au venit din medii culturale deosebite. Dar au în comun un lucru: nu au luat de bune rolurile şi barierele de gen. Au pus la îndoială normele prestabilite şi, cel mai important, au schimbat lumea schimbându-se pe ele mai întâi.

 

O mare fără ţărm

Copila doarme în pătuţ. Cine a născocit expresia „să dormi ca un prunc” nu ştie despre ce vorbeşte. Copiii moţăie pe bucăţi, trezindu-se din timp în timp, de parcă ar vrea să verifice dacă eşti încă acolo şi dacă naşterea n-a fost decât un vis.

Cât despre mine, nu dorm deloc. De cum închid ochii, gânduri neplăcute şi imagini tulburătoare îmi năpădesc mintea. Cine ar fi putut şti că ţeasta mea e un asemenea arsenal de nelinişti? În jurul ochilor mi-au apărut cearcăne maronii şi rotunde ca simiţii din Istanbul. Niciodată nu mi-a trecut prin cap că inima mea ar putea strânge înăuntrul ei o durere atât de apăsătoare.

Port o cămaşă de noapte lungă, de culoarea lavandei, cu forme răzleţe de-a lungul liniei sânilor. Una dintre bretele s-a rupt şi a fost legată în grabă. Dar fiindcă acum o bretea e mai scurtă decât cealaltă, decolteul pare înclinat de la distanţă, dând senzaţia că alunec într-o parte, ca o corabie pe cale să se scufunde. Poate chiar alunec. Cât despre formele de pe cămaşa de noapte, deşi par a fi creaţia unui stilist nebun, sunt de fapt pete de lapte şi vomă.

Au trecut şapte săptămâni de când am născut.

Vreau să fiu o mamă minunată, o mamă perfectă, însă fac numai greşeli. Sunt groaznic de stângace când e vorba să schimb scutece, să fac copilul să râgâie sau să mă prind cum aş putea pune capăt acceselor de sughiţ. Încrederea în mine a devenit o cupă de îngheţată care se topeşte rapid sub presiunea maternităţii. M-ar fi ajutat dacă Eyup ar fi fost lângă mine, însă a plecat să-şi facă stagiul militar obligatoriu. În următoarele şase luni îşi va face pregătirea militară într-o mică divizie din Ciprul de Nord, aşa că voi fi singură.

Cinci nopţi pe săptămână, un canal de televiziune difuzează reluări din Roata norocului pentru cei care nu pot să doarmă. Două blondine îmbrăcate în fuste mini foarte scurte şi topuri scânteietoare întorc literele de pe tabela de puzzle operată manual. Mă aşez şi mă uit. Literele alcătuiesc cuvântul D_PR__IE, însă refuz să-l rostesc cu glas