Între timp, o roată a norocului uriaşă se învârte în mintea mea, aprinzându-şi becurile ţipătoare. Îmi împart sarcinile zilnice în porţiuni de diferite culori şi acord puncte fiecăreia, însă toate sunt cu minus în faţă.

Să fac copila să vomite

ridicând-o prea brusc din pătuţ -15 puncte

Să ţip la oameni, răzbunându-mă

pe alţii pentru propriile greşeli -25 puncte

Să mă simt deosebit de netalentată -30 puncte

Să mă sperii când plânge copila şi

să plâng odată cu ea -50 puncte

Să plâng fără oprire, chiar şi după

ce copila s-a liniştit -70 puncte

La sfârşitul fiecărei zile, îmi adun punctele şi întotdeauna sfârşesc pe minus. Graficul maternităţii seamănă până acum, în cazul meu, cu un indice în scădere al bursei de valori. Mă sâcâie tot mai tare bănuiala că altor femei li s-a spus să se pregătească ani de zile pentru schimbarea ce vine odată cu naşterea unui copil şi că eu n-am fost pe fază. Cum o să mă descurc ca mamă când nici ca femeie n-am fost în stare să mă descurc firesc şi uşor?

Ştiu că am nevoie de ajutor, dar nici nu-mi trece prin cap să-l cer.

Mă gândesc la Doris Lessing – o scriitoare şi o gânditoare uimitoare. Născută în Persia, în 1919, laureata Premiului Nobel şi-a petrecut copilăria la o fermă din Rhodesia de Sud (Zimbabwe). A fost crescută de o mamă dominatoare şi trimisă la o şcoală catolică, unde a învăţat să fie o doamnă cuviincioasă şi pioasă. Astăzi îşi aminteşte mare parte din copilăria ei colonială ca pe un timp cu „puţină bucurie şi multă tristeţe”. Lessing a renunţat la şcoală când a împlinit treisprezece ani, şi-a părăsit căminul şi mama doi ani mai târziu şi a trebuit practic să se crească singură.

Era o fată-femeie care şi-a fost singură mamă.

La nouăsprezece ani, s-a căsătorit şi a avut doi copii, un băiat şi o fată – o experienţă revoluţionară, despre care vorbeşte cu lux de amănunte în autobiografia ei în două volume, Under My Skin şi Walking in the Shade. Scrie cu candoare despre sentimentele contradictorii pe care le-a avut în această perioadă – dorinţa de-a petrece mai mult timp cu alte mame, vorbind despre copii şi piureuri, şi dorinţa la fel de puternică de-a fugi de toate. Lessing critică extrem de dur felul cum ajung să se schimbe multe femei capabile după ce nasc. E de părere că astfel de femei se ataşează fericite de cămin o vreme, însă mai devreme sau mai târziu încep să devină neliniştite, dificile şi chiar nevrotice. „Nu există plictiseală mai mare decât aceea a unei tinere femei inteligente care îşi petrece toată ziua cu un copil foarte mic”, apune ea. Privind înapoi către primii ani de după naştere, o surprinde cât de mult muncea şi cât de obosită se simţea tot timpul. „Mă întreb cum am reuşit. Jur că mamele tinere sunt dotate cu un soi de umoare sau de hormon care le ajută să reziste.”{29}

Triplul rol de menajeră, mamă şi soţie n-a făcut-o pe Lessing fericită. În 1943, şi-a părăsit soţul şi cei doi copii pentru a se căsători cu Gottfried Lessing, un activist comunist. Au avut un fiu, Peter. Mariajul s-a sfârşit în 1949. Lessing nu mai suporta deja viaţa din Rhodesia, mai ales rasismul clasei conducătoare albe. Luându-şi cu ea fiul, ceva bani şi o mulţime de fantome, s-a mutat înapoi în Marea Britanie. A fost o decizie crucială şi dureroasă, care o obliga să-şi lase ceilalţi doi copii cu primul ei fost soţ. A adus cu sine în Anglia manuscrisul întâiului ei roman, The Grass Is Singing. Cartea a fost publicată un an mai târziu şi de atunci Lessing s-a dedicat în întregime scrisului.

Un cazan dă în clocot în mintea mea. Dacă nu reuşesc să devin o mamă bună şi o soţie bună? Nu vreau să mă trădez pe mine însămi şi să mă prefac că aş fi ceva ce nu sunt. Ce mă sperie cel mai tare e posibilitatea unei reacţii de respingere între scris şi responsabilităţile casnice. Romancierii sunt nişte oameni îndrăgostiţi de ei înşişi cărora nu le place să atragă atenţia asupra acestui lucru. Mamele, pe de altă parte, ar trebui să fie nişte fiinţe altruiste – măcar pentru o vreme –, care dăruiesc mai mult decât primesc. Probabil că-mi fac prea multe griji, însă grijile vin odată cu gândurile.

Cum aş putea să-i spun creierului meu să nu gândească?

Eyup mă sună de câte ori poate între exerciţiile pe teren. Legătura e întotdeauna proastă şi se aud paşi apăsaţi sau de marş, strigăte şi ţipete în fundal, lucru total opus vieţii mele din Istanbul, unde urmăresc Baby TV şi ascult răpăitul ploii pe begonii.

— Bună, iubito, spune Eyup.

— Bună, zic. Cum îţi merge, iubire?

— Am slăbit vreo patru kile, dar mă descurc. Facem o sută de flotări, o sută de tracţiuni şi alergăm trei kilometri în fiecare dimineaţă. Acum am nişte bicepşi ca ai lui Chuck Norris şi sunt atât de bronzat la faţă de-atâta stat la soare, că aş ieşi în evidenţă chiar şi pe-o străduţă întunecoasă.

Zâmbesc – de parcă m-ar putea vedea.

— Mi-e dor grozav de tine, spune cu o voce uşor tremurătoare.

— Şi mie mi-e dor de tine.

— Ce făceai când te-am sunat?

— Puneam zece picături de carminativ într-o linguriţă ca să domolesc sughiţurile copilului şi mă gândeam la Doris Lessing.

— Ajută?

— Nu prea, mai degrabă înrăutăţeşte lucrurile.

— Care dintre ele? Carminativul sau Doris Lessing?

— Amândouă, răspund.

La celălalt capăt al firului se lasă tăcerea o clipă. Apoi, Eyup zice cu blândeţe:

— Draga mea, gândeşti prea mult. Asta îngreunează lucrurile.

— Ce vrei să spui?

— Mulţi oameni nu analizează şi reanalizează într-una fiecare mărunţiş, ştii, îşi văd pur şi simplu de rutina zilnică, îmi atrage el atenţia. Ca atunci când trebuie să faci o sută de flotări, aşa că te resemnezi pur şi simplu şi le faci.

— Vrei să mă apuc de făcut flotări? întreb.

— Ei, hai, ştii ce vreau să spun, răspunde el râzând uşor. Nu poţi să te lipseşti de gândit o vreme?

— Nu ştiu, zic. Stai să mă gândesc.

De ce suntem deprimaţi când vrem să fim fericiţi?

În seara următoare, membrele Corului Vocilor Discordante încep