1. „Hei, e din cauza hormonilor”, spune Mica Domnişoară Practică. „Totul o să fie bine. Putem să facem nişte analize ca să vedem care-i problema. Ia nişte pastile de fericire. Ştii cum li se spune: «zâmbete la cutie». Mâna puternică a medicinii occidentale o să rezolve problema cât ai zice peşte. Sună-ţi doctorul şi cere-i ajutorul. Lasă-i pe ei să se ocupe. Fii practică!”

S-ar putea să aibă dreptate. Ar trebui să-mi sun doctorul. Dar mândria mea – sau vanitatea – n-o să-mi îngăduie. Nu vreau să-i fie nimănui milă de mine sau să-şi dea cu părerea despre sănătatea mea mintală. Doctorul meu a fost întotdeauna prietenos şi patern, avem o relaţie minunată, nu vreau să mă vadă în momentele mele de rătăcire.

— Stai să mă adun puţin întâi şi după aceea îl sun, zic.

Îmi fac un plan: o să mă duc să consult un specialist când o să mă simt mai bine şi n-o să mai fie nevoie să consult un specialist.

2. „Lasă doctorii şi pastilele. Ai nevoie de cărţi”, îmi sugerează Domnişoara Cinica Doctă. „Te simţi demoralizată din cauză că nu citeşti destul. Ţi-a lipsit lumea intelectuală. Ţi-a fost dor de mine. Toată chestia asta cu hrănitul copilului şi schimbatul scutecelor şi-a amorţit creierul. Trebuie să-ţi reactivezi intelectul, asta-i tot.”

S-ar putea să aibă dreptate. S-ar putea să-mi pun oarecum ordine în minte dacă mă apuc din nou de citit romane. Dacă mă concentrez asupra poveştilor altor oameni, voi înceta să mă învârt în cercuri în jurul poveştii mele. Proust mă va salva.

Dar e un lucru pe care nu i-l pot mărturisi Domnişoarei Cinica Doctă. Am început să bănuiesc că, în lunile de după naştere, mintea unei mame nu mai funcţionează ca înainte. N-aş putea citi nici dacă aş vrea. Ce Proust, nu sunt în stare să mă concentrez nici măcar să citesc o reţetă de supă de roşii.

3. „N-ai nevoie de cărţi, ai nevoie doar să dai jos cămaşa aia de noapte oribilă şi să te îmbraci cu ceva sexy”, îmi sugerează Blue Belle Bovary. „Dacă ai acorda mai multă atenţie înfăţişării, ai scăpa imediat de depresie. Lasă-mă să te duc la un coafor. Nu ştii că prima chestie pe care ar trebui s-o facă femeile când sunt deprimate e să-şi schimbe coafura? O nouă tunsoare şi o nouă culoare sunt în stare să vindece până şi cea mai adâncă melancolie, scumpo.”

S-ar putea să aibă dreptate. S-ar putea să mă simt mai bine după o vizită la coafor, iar de acolo la cumpărături la mall. Dar n-am chef de aşa ceva. Chiar dimpotrivă, vreau să mă agăţ şi mai strâns de părul meu unsuros, de tenul meu livid, de hainele mele zdrenţuite. Într-o lume pe care o simt tot mai străină, numai cămaşa asta de noapte mi se pare familiară şi mângâietoare.

4. „Numai tâmpenii”, obiectează Milady Cehoviana Ambiţioasă. „Singurul motiv pentru care te simţi deprimată este că nu lucrezi la capacitatea ta maximă. Trebuie să te scot de-aici imediat. Hai să-ţi aranjăm un turneu de promovare. Trebuie să ne întoarcem la lucru.”

S-ar putea să aibă dreptate. Dacă ar fi vreun festival literar sau vreo sesiune de autografe chiar acum, poate că aş ieşi din starea mea de deprimare. Chestiile astea îmi ridică întotdeauna moralul – să-mi întâlnesc cititorii, să le ascult comentariile sincere, să le răspund la întrebări şi să fac mai multe lecturi. Dar în ultima vreme am foarte puţină ambiţie, dacă nu chiar deloc. Cum aş putea să dau autografe pe cărţi când stau tot timpul cu mâinile vârâte la subsuori ca să le încălzesc? Aşa cum subliniază minunat Jane Smiley în 13 Ways of Looking at the Novel, există o diferenţă între romancier ca om de literare şi romancier ca voce literară.

Smiley afirmă că vocea literară este întotdeauna o personalitate mai matură, mai şlefuită şi mai elaborată, cu un set diferit de îndatoriri şi responsabilităţi. E modelată de trei inspiraţii majore – literatura, viaţa şi limbajul – şi de aceea nu se află total sub controlul autorului.

Dacă Smiley are dreptate, şi înclin să cred că da, atunci prăpastia dintre vocea mea literară şi mine ca om n-a fost niciodată mai adâncă. Un canion postnatal uriaş se întinde acum între cele două.

5. „Ce spune Milady e o mare aiureală!”, pufneşte Mama Budincă de Orez. „Te simţi aşa din cauză nu te concentrezi destul pe tot ce ai de făcut ca mamă, asta-i tot. E timpul să laşi orice altceva deoparte, toate prostiile alea artistice şi literare, şi să fii mamă cu normă întreagă. Numai atunci o să scapi de depresie.”

S-ar putea să aibă dreptate. Să-mi petrec timpul cu încântătoarea mea fiică mă face să mă simt bine, fericită şi binecuvântată. Poate că ar trebui să rup orice legături cu lumea de-afară şi să fiu pur şi simplu mamă de-acum înainte. Poate că sunt deprimată fiindcă nu m-am hotărât încă pe deplin să fac asta.

Dar e un lucru pe care nu i-l pot explica Mamei Budincă de Orez, un lucru pe care ştiu că nu l-ar înţelege niciodată: într-o societate în care să fii mamă e considerat cel mai mare miracol care i se poate întâmpla unei femei şi cu o educaţie care ne spune să nu ne mulţumim cu mai puţin decât excelenţa, cum mă pot compara cu alte mame? Iar dacă mă compar cu alte mame, cum pot să nu fiu invidioasă pe realizările lor şi ruşinată de cusururile mele? Nu sunt mândră că mă simt aşa, însă asta e senzaţia pe care o încerc în adâncul sufletului. Nu de iubirea pentru fetiţa mea mă îndoiesc. Iubirea e acolo, pură şi caldă, învăluindu-mi sufletul în strălucirea ei sidefată. Talentele de mamă mi se pare că-mi lipsesc.