class="p7">6. „Încearcă să iei totul ca pe o probă”, spune Doamna Derviş. „Lui Dumnezeu îi place să ne pună la încercare din când în când. Uneori o face prin eşec şi slăbiciune, alteori prin succes şi putere şi, crede-mă, nu ştim întotdeauna ce e mai rău. Dar ţine minte un lucru: După furtună vine şi vreme bună.”

 

S-ar putea să aibă dreptate. Nu trebuie să uit că e vorba de o fază trecătoare şi că s-ar putea să iasă ceva bun din ea, cu toate că nu sunt în stare să văd asta acum. Mai târziu, când voi privi în urmă, voi judeca lucrurile dintr-o altă perspectivă, mai luminoasă.

Dar sunt unele lucruri pe care nu i le pot dezvălui Doamnei Derviş. Ştiu că în lumea largă sunt mii de oameni care încearcă din greu să aibă copii, care se supun la tot soiul de proceduri medicale, fac sacrificii imense şi trec prin nesfârşite frustrări, singuri sau în cuplu, şi totuşi nu pot să-şi atingă ţelul. Ştiu cât de recunoscătoare ar trebui să fiu şi chiar sunt, însă mă simt atât de stânjenită că nu sunt destul de fericită, destul de mulţumită sau destul de bună, încât nici măcar nu mai pot vorbi cu Dumnezeu.

Tot ce ştiu e că, după o perioadă de oligarhie şi un scurt interval de dictatură militară, monarhia asta a luat şi ea sfârşit. Acum pe Tărâmul Meu Interior e doar anarhie.

 

Ochiul Celest

Când eram mică, pe la vreo şase-şapte ani, am stat câteva săptămâni cu bunica paternă în Smyrna. Ideea era să mă asigur că-mi văd tatăl şi petrec cât mai mult timp cu el, însă până la urmă mi-am văzut mai mult bunica decât tatăl. Era o femeie severă, care purta nişte ochelari cu lentile groase, aşa încât ochii îi păreau imenşi şi vorbea în propoziţii scurte şi tăioase, de genul „Fă asta! Nu face aia!”. Vorbea adesea despre focul iadului, pe care îl descria în detalii vii şi înfricoşătoare. Pentru ea, Allah era un Ochi Celest care nu clipea niciodată, vedea tot ce făceam şi îmi înregistra toate păcatele, până şi pe cele făcute cu gândul.

M-am întors de la ea cu imaginea vie a flăcărilor arzând şi a cazanelor în clocot şi cu ideea că Dumnezeu era un tată auster, care se încrunta la făpturile sale. Nu ştiu dacă experienţa asta a avut vreun rol în alegerile pe care le-am făcut mai târziu, însă îndată ce am crescut destul ca să înţeleg ce înseamnă cuvântul agnostic – adică pe la şaptesprezece ani –, am hotărât să fiu şi eu aşa. Nu m-am simţit niciodată atrasă de ateism – pentru că îl găseam prea arogant în respingerea făţişă a lui Dumnezeu –, dar agnosticismul părea potrivit pentru oamenii veşnic derutaţi de lucruri, printre care şi religia. Pentru un ateu, credinţa nu e un lucru foarte important. Totuşi pentru un agnostic este. Un ateu e sigur de convingerile sale şi vorbeşte în fraze care se termină cu punct. Un agnostic pune doar virgulă după remarcile sale, va urma… continuând să chibzuiască, să-şi pună întrebări, să se îndoiască. Tocmai de aceea e agnostic.

La facultate am urmat Relaţiile Internaţionale. La vremea aceea eram o tânără rebelă, căreia îi plăcea să-şi înfăşoare pe după umeri mai multe şaluri de „-ism”-uri: eram stângistă, feministă, nihilistă, ecologistă, anarho-pacifistă… Deşi luam în serios credinţa, nu eram interesată de nicio religie anume, iar diferenţa dintre „religiozitate” şi „spiritualitate” nu însemna nimic pentru mine. Totuşi, pentru că în copilărie petrecusem mai mulţi ani cu bunica mea maternă, aveam sentimentul că universul însemna mai mult decât eram eu în stare să percep cu cele cinci simţuri limitate ale mele. Dar adevărul e că nu mă interesa să înţeleg lumea. Voiam doar s-o schimb.

Apoi, într-o zi a intrat în viaţa mea Doamna Derviş. S-a prezentat drept latura mea spirituală şi mi-a explicat că de fapt Creatorul nu era un nucleu de „frică”, ci un Izvor de Nemărginită Iubire. M-a cuprins un soi de uimire. La început, însăşi prezenţa ei în viaţa mea mi s-a părut mai ciudată decât tot ce-mi spunea. Era învăluită într-o aură de lumină şi linişte, precum razele lunii strălucind pe o mare calmă. Motivată de ea, am început să citesc despre sufism. O carte a dus la alta. Cu cât citeam mai mult, cu atât uitam mai mult din ce învăţasem. Pentru că asta face sufismul, te îndeamnă să „ştergi” lucrurile pe care le ştii şi de care eşti sigur. Apoi începi din nou să gândeşti. Nu cu mintea, de data asta, ci cu inima.

Dintre toţi poeţii şi filosofii sufiţi pe care i-am citit în anii aceia, doi m-au mişcat adânc: Rumi şi legendarul său tovarăş spiritual, Shams din Tabriz. Trăind în Anatolia secolului XIII, într-o epocă plină de habotnicii şi conflicte adânc înrădăcinate, au apărat spiritualitatea universală, deschizându-şi uşile pentru oameni din toate mediile, fără deosebire. Vorbeau despre iubire ca despre esenţa vieţii, filosofia lor universală unind întreaga umanitate, din toate secolele, culturile şi oraşele. Pe când citeam Mathnawi, cuvintele lui Rumi au început să îndepărteze cu blândeţe şalurile pe care mi le-am înfăşurat mereu în jurul trupului, strat cu strat, de parcă aş fi avut tot timpul nevoie de o căldură venită din afară. Am înţeles că orice aş fi ales să fiu – „stângistă”, „feministă” sau orice altceva –, lucrul de care aveam nevoie cel mai mult era o legătură strânsă cu lumina dinăuntrul meu. Lumina Adevărului care există în fiecare dintre noi.

Aşa s-a născut interesul meu pentru sufism şi spiritualitate. De-a lungul anilor avea să se retragă şi să se reverse. Uneori era mai viu şi mai vizibil, alteori se retrăgea în fundal, slab şi obscur, precum un muc de lumânare care mai pâlpâie încă, însă n-a dispărut cu totul în niciuna dintre etapele vieţii mele.

Atunci de ce, după ce am devorat atâtea cărţi despre spiritualitate şi filosofia religiilor, după ce am trecut prin atâtea împreună cu Doamna Derviş, mă simt din nou ca fata aceea