timidă din Smyrna? În ultima vreme nici nu pot să ridic ochii spre cer, de teamă că Dumnezeu s-ar putea încrunta la mine. Asta să fie depresia – sentimentul tot mai adânc că legătura ta cu Dumnezeu s-a rupt şi ai rămas să pluteşti de unul singur într-un spaţiu lichid întunecat, ca un astronaut care s-a desprins de nava sa şi de tot ce îl lega de Pământ?

 

PARTEA A ŞASEADulceaţă întunecată

 

„Pana îşi pleacă fruntea

Pentru a da paginii o dulceaţă întunecată.”

Rumi

 

Un djinn în încăpere

Într-o dimineaţă de noiembrie, când mă trezesc, simt o prezenţă străină în încăpere. Fetiţa are deja două luni şi doarme mai bine acum. În lumina slabă ce pătrunde prin perdele, desluşesc un murmur în fundal şi un soi de parfum în aer. Tremur de parcă aş fi aruncată într-un roman de-al lui Murakami, unde totul e ireal.

În colţul camerei e o fiinţă – nici om, nici animal, nu aduce cu nimic din ce-am văzut până acum. E cenuşie ca norii de furtună, înaltă ca un turn şi nedesluşită ca o himeră. Are părul prins într-o coadă lungă de cal, însă şi-a vopsit o şuviţă în alb şi a lăsat-o să-i atârne peste faţă. Un diamant cât o alună îi sclipeşte pe lobul unei urechi. Faţa îi e mică, cu un barbişon subţire, însă ochii arzători par enormi în spatele ochelarilor cu rame metalice. O clipă se lungeşte, atingând tavanul cu capul, pentru ca apoi să se lăţească, întinzându-se dintr-un capăt al încăperii în celălalt. Pluteşte prin aer ca fumul gros de ţigară. Ţine în mână un baston frumos şi poartă pe cap un joben de mătase.

Îl recunosc imediat ca fiind unul dintre djinnii despre care m-a avertizat bunica mea maternă în copilărie. Nu ştiu nimic despre orientarea lor, dar ăsta îmi pare homosexual.

— Cine eşti? întreb iritată.

— A, nu mă recunoşti? spune, galant şi calm, de parcă el ar fi un cavaler viteaz, iar eu – o domniţă la ananghie.

— Nu, ce vrei?

— Te rog, chérie{30}, răspunde el tăios. N-ai auzit niciodată de djinnii care le bântuie pe proaspetele mame?

Las să-mi scape un suspin şi mă încing la faţă.

— Bunica spune că e un djinn, pe nume Alkarisi, care le necăjeşte pe femeile ce au născut de curând.

Râde cu poftă.

— Vremurile se schimbă rapid, chérie. Alkarisi e de modă veche. Ştrengăriţa aia s-a retras de mult. Nimeni nu-i mai ştie de nume azi. N-ar reuşi să ajungă în topul primilor zece.

Mă surprinde să aud că djinnii au un top al primilor zece, însă în loc să pun vreo întrebare despre asta, spun:

— Nu ştiam că şi voi îmbătrâniţi.

Scoţând un şerveţel din buzunar, se apucă să-şi şteargă ochelarii.

— Sigur că îmbătrânim, totuşi nu ne-am pierdut minţile după cremele cu Botox, ca voi. Cel puţin, nu încă…

Mă uit mai atent la el, dându-mi seama abia acum că s-ar putea să nu fie atât de tânăr pe cât pare.

Punându-şi din nou ochelarii, continuă:

— Sigur, nu îmbătrânim aşa de repede ca voi, bieţi fii ai lui Adam şi fiice ale Evei. Zece ani de-ai voştri fac cam cât – calculează în minte – o sută doisprezece ani în timpul djinnilor. Prin urmare, un djinn de o sută de ani e doar un puşti acolo de unde venim noi. Cât despre Alkarisi… cum să spun… numele ei e sinonim cu nostalgia.

— Djinnii au nostalgii?

— Nu noi, voi aveţi! Nu te uiţi niciodată la filmele Disney? Ne folosesc drept decor. Păi, ce e chestia aia despre duhul lămpii? Trăim în secolul XXI, trezirea! Nimeni nu mai locuieşte în lămpi!

— Djinnii se simt reprezentaţi incorect în filmele Disney? întreb fascinată.

— La fel te-ai simţi şi tu dacă semenii tăi ar fi înfăţişaţi ca nişte căpcăuni albaştri cu burdihane enorme, cinci guşi, pantaloni umflaţi şi fesuri pe cap, răbufneşte el. Nu vezi că ne-am adaptat cu toţii la timpurile moderne? Eu mă duc la sală de patru ori pe săptămână şi nu am un gram de grăsime pe mine.

— Dar cine eşti, pentru numele lui Dumnezeu?!

Ca un gentleman desăvârşit, duce mâna la joben şi se înclină cu un zâmbet şmecheresc.

— Scuzele mele sincere dacă am uitat să mă prezint. Sunt servitorul tău preaplecat, Djinnul Depresiei Postnatale. Cunoscut şi ca Domnul Poton.

Simt un fior de gheaţă pe şira spinării.

— Ce vrei? întreb, deşi nu sunt prea sigură că vreau să aud răspunsul.

— Ce vreau? repetă el. E o întrebare foarte bună, fiindcă – din întâmplare – dorinţa mea e poruncă pentru tine.

— Hmm, n-ar trebui să fie invers?

— Cum spuneam, uită de clişee. Hai să ne cunoaştem mai bine.

 

Domnul Poton e o fiinţă atât de vicleană, încât nu-mi dau seama imediat cât de înfricoşător poate fi. În primele câteva zile îl privesc mai degrabă curioasă decât temătoare. Nici nu-mi trece prin cap că între timp se deprinde cu locul, începând să se simtă ca acasă. Apoi, într-o zi, scoate la iveală un seif.

— Ce-i ăsta?

— Un cadou pentru tine, spune rânjind. Nu te plângi într-una că Degeţicile tale te obosesc cu certurile lor neîncetate?

— Da, dar… spun şovăitor.

— Bun, atunci o să le încui aici ca să nu te mai deranjeze.

— Stai puţin, protestez. Nu vreau deloc aşa ceva.

Însă nu mă ascultă.

— Nu uita, dorinţa mea e poruncă pentru tine, murmură ca pentru sine.

Apoi îşi întinde unghiile îngrijite şi le smulge, una câte una, dinăuntrul meu pe membrele Corului Vocilor Discordante.

Prima e Milady Cehoviana Ambiţioasă.

— Cine te crezi, domnule? îl admonestează ea pe când o ţine de ceafă şi o vâră în seif. Am lucruri importante de făcut! Dă-mi drumul!

Următoarea e Mica Domnişoară Practică. M-aş fi aşteptat să opună o rezistenţă cât de mică înainte să se predea, însă înjuratul i se pare mai practic. Clocotind de furie, ţipă:

— Hei, cine te crezi? Cretinule! Jos mâinile de pe mine!

— Te rog, nu te obosi, am să merg singură unde trebuie, spune Doamna Derviş păşind cu demnitate în seif.

— Poton, scumpule, care-i graba? De ce nu discutăm mai întâi tête-à-tête? Doar noi doi. Pot să-ţi spun Potie? zice Blue Belle Bovary cu buzele ţuguiate şi capul înclinat într-o parte, încercând să-şi folosească trucurile feminine ca să iasă din încurcătură.

Cu toate eforturile ei, e