— Am nişte supă de linte pe foc, nu poţi să mă reţii acum, se roagă Mama Budincă de Orez.

Ultima e Domnişoara Cinica Doctă.

— Îţi spui „domn” şi-ţi închipui că reprezinţi soarele negru al melancoliei. Dar pari să uiţi că soarele nu e numai o forţă distructivă. Cum zicea Julia Kristeva, „melancolia este căptuşeala sumbră a pasiunii amoroase”.

— Cee? exclamă Domnul Poton, părând serios descumpănit, însă o vâră oricum în seif.

Aşadar, toate cele şase membre al Corului Vocilor Discordante se trezesc închise în seif. Liniştea din casă e tulburătoare.

— Am scăpat în sfârşit de Degeţici! spune Domnul Poton, dulceaţa tonului său contrastând cu asprimea privirii. Au dispărut toate.

— Mda, au dispărut, murmur.

— De acum înainte nu mai are cine să zbiere la tine. O să auzi doar vocea mea. Nu e grozav?

Mă silesc să râd împreună cu el, dar niciun hohot nu-mi iese din gâtlej.

Cântăresc rapid noua situaţie: centralizare a autorităţii sub un dictator, suprimare a vocilor din opoziţie prin violenţă, folosire sistematică a propagandei, supunere absolută faţă de lider… Toate semnele sunt aici. Analiştii politici au cercetat pe larg legătura dintre fascism şi depresia economică. În cazul meu, e vorba de o legătură între fascism şi depresia psihologică.

Acum ştiu că, după oligarhie şi legea marţială, după monarhie şi anarhie, a venit vremea fascismului.

Feminitatea ca naraţiune incompletă

Astăzi, Lou Andreas Salomé e cunoscută mai puţin ca scriitoare şi intelectuală independentă şi mai mult ca femeia pitorească şi controversată din spatele mai multor literaţi influenţi. E înfăţişată ca muza misterioasă care i-a inspirat pe Rilke, Nietzsche şi Freud să cerceteze mai atent feminitatea şi creativitatea feminină. Asemenea descrieri, fără îndoială şocante, nu apreciază totuşi cum se cuvine viziunea şi versatilitatea lui Salomé. La vremea ei era o scriitoare faimoasă, motiv pentru care e greu de înţeles de ce romanele ei au fost uitate aproape cu desăvârşire astăzi. Pe lângă romane şi piese de teatru, a scris eseuri meditative despre un spectru larg de subiecte precum arta rusă, filosofia religiei, teatru şi erotism.

Născută în Sankt Petersburg, Salomé a crescut alături de cinci fraţi şi a fost foarte iubită şi răsfăţată de tatăl ei. În copilărie avea un talent aparte pentru povestit, cu toate că mai târziu i-a fost greu să-şi abandoneze personajele imaginare. S-a simţit vinovată că le-a părăsit. Această tendinţă de-a se învinovăţi pentru lucruri de care nu era răspunzătoare o va urmări de-a lungul întregii vieţi.

Salomé a ajuns în Zürich în 1880, la doar nouăsprezece ani. Era frumoasă, inteligentă şi neînfricată. Chiar de la început a fost atrasă de cercurile de avangardă, unde i-a întâlnit pe cei mai influenţi cărturari şi artişti europeni. A intrat în polemici aprinse cu aceştia, uimindu-i pe mulţi cu siguranţa de sine şi râvna ei de-a învăţa. După părerea sa, femeilor nu li se putea cere să-i completeze pur şi simplu pe bărbaţi sau să stea deoparte, fără să spună nimic, strânse în chingile gospodăriei şi ale maternităţii. Femeia era o creatoare inventivă şi încrezătoare pe cont propriu – nu un obiect de inspiraţie şi, prin urmare, nu neapărat o muză. Salomé credea că orice încercare de-a controla femeile le leza feminitatea creatoare naturală.

Rilke o adora, văzând în Salomé întruchiparea feminităţii sublime. Inspirat de ea, a susţinut că artistul, fie că era bărbat sau femeie, trebuia să-şi scoată la iveală forţa feminină lăuntrică. Producerea unei opere de artă era înrudită cu aducerea pe lume a unui copil, fiindcă prin acest proces artistul dădea naştere la noi idei şi viziuni. Rilke pretindea că „într-o zi… va exista o femeie al cărei nume nu va mai semnifica doar opusul masculinităţii, ci mai degrabă ceva în sine, ceva gândit nu în termeni de întregire şi îngrădire, ci de viaţă şi existenţă”.

Totuşi a fost destul de ironic că tocmai Salomé l-a convins mai târziu pe Rilke să-şi modifice numele, pe motiv că suna „prea efeminat”. „René” a fost schimbat în „Rainer”, deşi Rilke n-a renunţat la „Maria”. Aşa a devenit Rainer Maria Rilke.

Salomé a avut o relaţie de lungă durată cu scriitorul Paul Rée, iar mai târziu s-a căsătorit cu lingvistul Cari Friedrich Andreas. Faptul că era o femeie măritată nu părea să-i schimbe părerile critice asupra căsătoriei burgheze. Flirta pe faţă cu bărbaţii, care întâmplător erau toţi intelectuali sau cunoscători într-ale artei. Fiind măritată şi având mulţi amanţi, e greu de înţeles cum de a rămas virgină atâţia ani. Căsătoria ei nu a fost consumată. Puternica scriitoare şi gânditoare independentă fie se temea de sexualitate, fie nu voia să se piardă pe sine în Celălalt.

Nietzsche spunea odată: „Pentru femeie, bărbatul e un mijloc – scopul fiind întotdeauna copilul”. Oricât de convingătoare ar părea, afirmaţia sa nu i se aplica lui Lou Andreas Salomé. Nu că nu şi-ar fi dorit copii. Cu siguranţă îşi dorea. Susţinea chiar că maternitatea era cea mai înaltă menire a femeii. Faptul că nu avea copii îi stârnea regretul şi tristeţea şi vorbea sincer, uneori chiar sarcastic, despre asta. Considera că legătura dintre mamă şi copil unea într-adevăr Sinele cu Celălalt.

Şi totuşi iubea bărbaţii. Nu-i privea pe cei pe care îi preţuia ca pe un mijloc de a-şi atinge scopul. În ochii ei, fiecare dintre aceştia era o lume în sine. Ca o gospodină care găsea o mulţumire aparte în a netezi cu fierul cutele unei cămăşi, s-a străduit cu răbdare să le îndrepte defectele personale. Era o scriitoare îndrăzneaţă, pătrunzătoare şi combativă, cu opinii ferme. Cei care o iubeau – mai ales bărbaţi – o iubeau cu pasiune; cei care o urau – mai ales femei – o urau cu aceeaşi intensitate.

Marguerite Duras – diva literaturii franceze după părerea multora – s-a născut în Saigon, în 1914. Părinţii ei erau amândoi profesori acolo, în slujba guvernului francez. Şi-a pierdut tatăl la o vârstă fragedă, după care mama a rămas în Indochina cu cei trei copii. Familia nu ducea o viaţă uşoară şi avea probleme financiare, adâncite de certuri şi violenţă domestică. Pe când era adolescentă, Marguerite a început o relaţie cu un chinez bogat, o relaţie despre care a scris mult atât în