La şaptesprezece ani a plecat în Franţa, unde s-a căsătorit şi s-a apucat de scris romane, piese de teatru, scenarii de film, povestiri şi eseuri. Trecea cu iscusinţă de la un gen la altul. Când a scris Stăvilar la Pacific, care se bazează pe copilăria ei în Indochina, Marguerite şi mama sa au avut o ceartă de proporţii din cauza felului în care îşi zugrăvise familia. „Unora această carte li se va părea stânjenitoare”, spunea ea. „Nu mă deranjează. Nu mai am nimic de pierdut. Nici măcar simţul decenţei.”{31} În memoriile sale e o scenă în care mama citeşte pentru prima oară cartea la etaj, în timp ce scriitoarea îi aşteaptă neliniştită aprobarea la parter. Când mama ei coboară, faţa îi e încruntată, trădându-i dezaprobarea. O acuză pe Marguerite că a denaturat adevărul şi că se dă în spectacol pentru a-şi câştiga cititorii; la rândul ei, Marguerite îşi apără cartea şi dreptul de-a împleti realitatea cu ficţiunea.

Dacă trecutul e un tărâm străin, Duras l-a vizitat adesea, întorcându-se cu amintiri diferite despre aceleaşi evenimente. „Nimic nu mă îmboldeşte să scriu despre aceste amintiri, doar instinctul de-a dezgropa”, spunea ea. Interpretarea pe care a dat-o poveştii relatate iniţial în Amantul, care se bazează pe relaţia ei din adolescenţă cu un chinez cu doisprezece ani mai în vârstă decât ea, s-a schimbat ulterior de la o carte la alta. Deşi prolifică şi generoasă cu măiestria ei, Duras nu s-a sfiit să exploreze iar şi iar aceleaşi teme. După frământările din 1968, scriitura ei a căpătat o tonalitate politică mult mai pregnantă. În ton cu spiritul epocii, titlul unuia dintre romanele sale este Détruire, dit-elle.

A pierdut primul copil, purtând în suflet această pierdere dureroasă de-a lungul întregii vieţi. A avut încă un copil – un moment crucial –, după care a început să alerge cu o viteză primejdioasă de la o sarcină la alta. Jonglând cu îngrijirea copiilor, treburile gospodăriei şi scrisul în timpul zilei, noaptea bea şi socializa. Nu voia să piardă nimic. Mariajul ei a început să meargă tot mai prost din cauza prea multor presiuni. Marguerite şi soţul ei s-au despărţit, însă nu s-au separat niciodată cu adevărat – petreceau mult timp împreună, se ocupau de educaţia fiului lor. Mai târziu ea a avut mai multe aventuri; era o femeie care nu se putea lipsi nici de iubire, nici de scris.

Pasiunea ei pentru scris era lăudabilă, totuşi personalitatea îi era umbrită de o obsesie şi o idolatrizare de sine care frizau narcisismul. Îi plăcea să fie adorată şi elogiată şi şi-a păstrat spiritul posesiv şi competitiv până la sfârşit. Nu vorbea cu câţiva dintre membrii familiei sale şi era adesea condamnată de critici şi de alţi scriitori pentru egocentrismul ei. De mai multe ori de-a lungul vieţii, a trecut prin accese de vinovăţie, autocompătimire şi alcoolism.

Rebecca West a fost romancieră, critic literar, scriitoare de cărţi de călătorii şi jurnalistă. Născută în 1892, sub numele de Cecily Isabel Fairfield, şi-a luat pseudonimul dintr-o piesă de Ibsen, Rosmersholm. Şi-a început cariera literară ca editorialistă la un săptămânal feminist, în tinereţe avea vederi feministe şi socialiste radicale. Cu toate că şi-a revizuit părerile odată cu trecerea anilor, preocuparea ei pentru justiţie socială şi egalitate a durat întreaga viaţă. În 1913, l-a întâlnit pe faimosul scriitor de science-fiction H.G. Wells, după ce a scris un articol incisiv despre romanul Marriage. S-au îndrăgostit, cu toate că Wells era cu douăzeci şi unu de ani mai în vârstă decât ea, şi s-au căsătorit. Relaţia lor a durat zece ani, iar în 1914 s-a născut fiul lor, Anthony, singurul ei copil.

Făcând eforturi uriaşe ca mamă singură, West a început să scrie eseuri critice pentru diverse jurnale şi reviste. A devenit una dintre cele mai influente intelectuale ale timpului ei şi o romancieră prolifică. Totuşi viaţa ei privată n-a fost întotdeauna fericită şi plină de succese. Relaţia cu Wells a trecut prin multe suişuri şi coborâşuri şi a avut alte câteva aventuri. În unele privinţe semăna cu Lou Andreas Salomé, o femeie inteligentă, frecventând cercurile intelectuale şi artistice masculine, prietenă şi iubită.

Relaţia cu fiul ei a fost încordată până aproape de ruptură în anii de mai târziu. Anthony West, el însuşi un autor talentat, a scris o biografie a tatălui său care s-a bucurat de mult succes, însă a făcut-o pe mama lui foarte nefericită. Rebecca West şi-a acuzat fiul că distorsiona realitatea, dezvăluia amintiri intime şi mai ales că o umilea pe nedrept, zugrăvind-o ca pe o mamă rea. L-a dat în judecată pentru a împiedica publicarea romanului său semi-autobiografic, Heritage. Probabil cel mai mult a durut-o că îl crescuse singură, pe când tatăl lui fusese absent mai tot timpul, şi totuşi Anthony scrisese lucruri mult mai binevoitoare despre tatăl lui decât despre ea. S-au împroşcat cu acuzaţii şi rănile nu s-au vindecat niciodată pe deplin. Când Rebecca West a murit, în 1983, fiul său nu i-a fost alături. După moartea ei, Anthony West a publicat romanul Heritage şi tonul lui faţă de răposata sa mamă a rămas critic şi amar.

Simone de Beauvoir spunea odată că „o femeie nu e o realitate încheiată, ci mai curând una în devenire, şi în însăşi devenirea ei… ar trebui să-i fie definite posibilităţile”. Lou Andreas Salomé, Marguerite Duras şi Rebecca West, trei femei voluntare, cu poveşti diferite, însă cu vieţi la fel de furtunoase, tratând asemănător chestiunile legate de trup, iubire şi feminitate, erau femei „în devenire”.

La fel ca noi toate.

Străina din oglindă

Legea ar trebui ca să le interzică oamenilor care trec printr-o depresie să se apropie de vreo oglindă. Ar trebui împiedicaţi, spre binele lor, să se vadă până când nu şi-au depăşit tristeţea. Dacă, dintr-un motiv anume, o persoană deprimată trebuie să se uite în oglindă, ar fi bine s-o facă în grabă. Oglinzile sunt cele mai cumplite obiecte pe care le poţi avea în preajmă când respectul de sine a atins limita de jos şi nori întunecaţi îţi învăluie sufletul.

Şi totuşi iată-mă aici, singură în baie, uitându-mă în