oglindă parcă de-o veşnicie. Era o oglindă cu trandafiri înmuguriţi şi înfloriţi gravaţi pe rama de argint şi imaginea unei tinere mă privea din adâncul ei. Părul îi era nespălat, trupul îi arăta ca al unei păpuşi de cârpă, iar ochii îi erau infinit de trişti. Fără să-mi desprind privirea de la ea, am cercetat-o pe străina asta familiară cu o curiozitate vecină cu furia. Pentru că era ceva nou pentru mine, nu mă puteam abţine să-mi doresc să aflu mai multe despre ea. Totuşi eram şi furioasă pe ea, fiindcă îmi luase locul. De un singur lucru eram sigură: femeia din oglindă se scufunda şi, dacă s-ar scufunda mai adânc, m-ar trage şi pe mine după ea.

În unele părţi ale Turciei, femeile în vârstă cred că oglinzile nu sunt şi n-au fost niciodată simple obiecte decorative. De aceea împodobesc nu faţa, ci spatele oglinzilor şi apoi le atârnă pe pereţi de-a-ndoaselea. Dacă şi când o oglindă trebuie întoarsă, e acoperită cu o pânză închisă la culoare – de preferinţă catifea neagră sau roşie. Dai pânza la o parte ca să te priveşti repede când te piepteni sau te dai cu kohl, apoi o tragi la loc. Suprafaţa oglinzii e considerată prea periculoasă pentru a fi lăsată descoperită prea mult. E o tradiţie orientală aproape uitată în zilele noastre, dar multe bunici văd încă în fiecare oglindă o poartă spre necunoscut. Dacă te priveşti prea mult într-o oglindă, s-ar putea ca poarta să se deschidă dintr-odată şi să te soarbă înăuntru.

 

Pe glob, există câteva cuvinte care funcţionează ca monedă comună. Orient sau Occident, oriunde te-ai duce, cuvintele sună mai mult sau mai puţin la fel în fiecare limbă şi cultură. Televiziune şi telefon sunt cele mai cunoscute exemple; internet e altul. La fel şi depresie.

Oricât de comun ar fi cuvântul depresie în toate limbile, există totuşi diferenţe culturale notabile. În Turcia, de pildă, cineva spune „sunt în depresie” în loc de „sunt deprimat”. Cuvântul e folosit ca şi când depresia ar fi mai puţin o stare de spirit şi mai mult un spaţiu determinat, un coridor întunecos luminat de un singur bec chior. Persoana deprimată este considerată ca nefiind „aici”, ci în „spaţiul celălalt”, despărţită de pereţi de sticlă.

Deprimaţii nu se află doar în alt spaţiu, relaţia lor cu timpul este şi ea distorsionată. Depresia recunoaşte o singură diviziune a timpului – trecutul – şi un singur fel de-a vorbi: „Măcar dacă”. Oamenii deprimaţi au foarte puţine contacte cu momentul prezent. Trăiesc cu îndârjire în amintirile lor, reînviind tot ce a venit şi a trecut. Ca un hamster pe o roată sau un şarpe care şi-a înghiţit coada, sunt blocaţi într-un carusel al tristeţii.

Cam asta era starea mea de spirit, în săptămânile care au urmat. Ceva se rupsese înăuntrul meu, ceva pe care nu reuşeam să-l descopăr, şi prin spărtura aceea din sufletul meu toate neliniştile şi temerile pe care le strânsesem de-a lungul anilor se revărsau acum într-un şuvoi cu neputinţă de oprit.

Însă şi mai grav era că nu mai puteam să scriu.

 

Aveam opt ani când am început să scriu. Mama a venit într-o seară acasă cu un carnet turcoaz şi m-a întrebat dacă mi-ar plăcea să ţin un jurnal. Privind în urmă, cred că îşi făcea oarecum griji pentru sănătatea mea mintală. Spuneam tot timpul poveşti, ceea ce era bine, însă le spuneam unor prieteni imaginari, ceea ce nu era atât de bine. Aşadar, mama s-a gândit că mi-ar prinde bine să-mi aştern pe hârtie experienţele şi sentimentele de zi cu zi.

Ce nu ştia ea era că pe atunci viaţa mea mi se părea cumplit de plictisitoare. Aşa că ultimul lucru pe care mi-l doream era să scriu despre mine. M-am apucat în schimb să scriu despre alţi oameni şi despre lucruri care nu se întâmplaseră niciodată cu adevărat. Astfel a început pasiunea mea de-o viaţă pentru scris, pe care am văzut-o chiar din capul locului nu atât ca pe o manifestare autobiografică, ci mai mult ca pe-o călătorie transcendentală în alte vieţi, alte posibilităţi.

Totuşi acum mă simţeam ca o analfabetă. Cuvintele, care fuseseră tovarăşele mele de-o viaţă, mă părăseau şi se dizolvau în litere muiate, ca tăiţeii în supa alfabet.

Treptat, cei din jur mi-ai observat starea.

Unii spuneau: „Probabil ai un blocaj sau aşa ceva. Nu-i mare lucru, se mai întâmplă. O să treacă”.

Alţii spuneau: „E din cauză că ai avut o perioadă foarte stresantă. Ai fost dată în judecată din pricina cuvintelor rostite de personajele tale din Bastarda Istanbulului. Faptul că erai însărcinată la momentul acela a fost o experienţă solicitantă şi şi-a spus cuvântul”.

Bunica mea maternă a spus: „Depresia asta a ta de la vreun deochi ţi se trage. Fie ca ochii aceia pizmaşi să se închidă!”.

Un maestru spiritual la care am fost a spus: „Oricare ar fi motivul, trebuie să-ţi accepţi disperarea şi să-ţi aminteşti că Dumnezeu nu ne dă mai mult decât putem duce”.

În sfârşit, un doctor pe care l-am consultat a spus:

„Bine ai venit în lumea depresiei postnatale. Hai să începem cu două comprimate de Cipralex pe zi şi să vedem cum merge. Dacă simţi vreo schimbare de dispoziţie, ar trebui să mă informezi imediat”.

„Mulţumesc, doctore”, am zis punând pastilele în buzunarul cămăşii.

Cipralex, Xanax, Prozac… Necazul era că, dacă mă apucam să le iau, mi-ar fi fost afectat laptele de la sân, iar eu voiam să alăptez.

Chiar în după-amiaza aceea, când m-am întors acasă, m-am gândit serios la dilema asta şi am hotărât să-i administrez comprimatele de Cipralex ciclamei mele roz din bucătărie. Unul dimineaţa şi unul seara, pe stomacul gol. O dată la două zile, fucsia din living îşi primea doza de Xanax. De patru ori pe săptămână, puneam Prozac în pământul din ghiveciul gardeniei şi o udam ca să-i fie mai uşor să înghită pastila.

N-a trecut nicio lună până când ciclama a căpătat o culoare atât de închisă, că era aproape violet, iar frunzele fucsiei au amorţit, incapabile să mai simtă ceva. Gardenia a suferit probabil cea mai profundă transformare. Devenise o floare grozav de fericită – jovială şi plină de