după ce Leamas a fost condamnat; sau erau doar nişte iubiţi de-ai tăi, Elizabeth? Amanţi întâmplători, ca Leamas, care-ţi dădeau bani?

— Alec nu a fost un iubit întâmplător, strigă, cum puteţi…

— Dar ţi-a dat bani. Şi bărbaţii aceia ţi-au dat bani?

— Oh, Doamne, suspină, nu mă întrebaţi…

— Cine erau?

Ea nu răspunse, şi atunci Karden strigă, deodată; era prima oară când ridica vocea:

— Cine?

— Nu ştiu. Au venit cu o maşină. Prieteni de-ai lui Alec.

— Alţi prieteni? Ce voiau?

— Nu ştiu. M-au tot întrebat ce mi-a spus… mi-au zis să iau legătura cu ei dacă…

— Cum? Cum să iei legătura cu ei?

În cele din urmă, Liz răspunse:

— Locuia în Chelsea… numele lui era Smiley… George Smiley… trebuia să-i dau telefon.

— Şi i-ai dat?

— Nu!

Karden pusese dosarul jos. Peste sala de judecată se lăsase o tăcere de moarte. Arătând spre Leamas, Karden afirmă, cu o voce cu atât mai impresionantă, cu cât era perfect stăpânită:

— Smiley voia să ştie dacă Leamas nu îi spusese prea multe. Leamas făcuse singurul lucru pe care Serviciul de Informaţii britanic nu s-ar fi aşteptat vreodată să-l facă: îşi găsise o iubită şi plânsese pe umărul ei. Karden râse încetişor, Ca şi cum ar fi fost o glumă foarte reuşită: Exact cum a făcut şi Karl Riemeck. Şi el a făcut aceeaşi greşeală.

— Leamas a vorbit vreodată despre el? continuă Karden.

— Nu.

— Nu ştii nimic despre trecutul lui?

— Nu. Ştiam că făcuse ceva la Berlin. Ceva pentru guvern.

— Deci ţi-a povestit despre trecutul lui, nu? Ţi-a spus că fusese căsătorit?

A urmat o tăcere lungă. Liz încuviinţă din cap.

— De ce nu l-ai mai văzut după ce a fost dus la închisoare? Ai fi putut să-l vizitezi.

— M-am gândit că poate nu vrea să mă duc.

— Înţeleg. I-ai scris?

— Nu. Ba da, o dată… doar ca să-i spun că o să aştept. M-am gândit că n-o să aibă nimic împotrivă.

— Nu te-ai gândit că ar putea să nu vrea nici asta?

— Nu.

— Şi cât a fost închis, n-ai încercat să iei legătura cu el?

— Nu.

— Avea unde să se ducă, avea un serviciu care-l aştepta - prieteni care să-l găzduiască?

— Nu ştiu… nu ştiu.

— În realitate terminaseşi cu el, nu? întrebă Karden sarcastic. Îţi găsiseşi un alt iubit?

— Nu! Îl aşteptam… o să-l aştept întotdeauna. Se controlă: Voiam să se întoarcă.

— Atunci, de ce nu i-ai scris? De ce n-ai încercat să afli unde este?

— Nu voia el, nu înţelegeţi? M-a pus să-i promit… că n-o să-l caut niciodată… niciodată să nu…

— Aşadar, se aştepta să ajungă la închisoare, nu? întrebă Karden triumfător.

— Nu… nu ştiu. Cum pot să spun ce nu ştiu…

— Şi în acea ultimă seară, insistă Karden, cu voce dură şi arogantă, în seara dinainte de a-l pocni pe băcan, te-a obligat să-ţi reînnoieşti promisiunea… Deci, te-a obligat?

Cu o oboseală nesfârşită, ea confirmă din cap, într-un gest patetic de capitulare.

— Da.

— Şi v-aţi luat rămas-bun?

— Ne-am luat rămas-bun.

— După cină, desigur. Era destul de târziu. Sau ţi-ai petrecut noaptea cu el?

— După cină. M-am dus acasă… nu direct acasă… întâi m-am dus să mă plimb, nu ştiu unde. Doar m-am plimbat.

— Ce motiv ţi-a dat pentru ruperea relaţiei?

— N-a rupt relaţia, replică Liz. Niciodată. A spus doar că are ceva de făcut; de încheiat socotelile cu cineva cu care trebuia să fie chit, cu orice preţ, şi după aceea, poate într-o bună zi, când avea să se termine totul… avea să se întoarcă, dacă o să fiu tot acolo şi…

— Şi tu ai spus, insinuă Karden ironic, că o să-l aştepţi mereu, fără îndoială?

— Da, răspunse Liz cu simplitate.

— A zis că o să-ţi trimită bani?

— A spus… a spus că lucrurile nu stau aşa de rău cum par, că cineva o să… aibă grijă de mine.

— Şi de aceea nu te-ai interesat, nu-i aşa, când o oarecare organizaţie caritabilă din City ţi-a dat din întâmplare o mie de lire?

— Da! Da, aşa e. Acum ştiţi totul - ştiaţi deja totul… de ce m-aţi mai adus, dacă ştiaţi?

Imperturbabil, Karden aşteptă să-şi potolească suspinele.

— Aceasta este, preciză el în final în faţa tribunalului, mărturia apărării. Îmi pare rău că o tânără a cărei înţelegere este întunecată de sentimente şi a cărei vigilenţă este ştirbită de bani este considerată de tovarăşii noştri englezi o persoană potrivită pentru munca de partid.

Privindu-l întâi pe Leamas, apoi pe Fiedler, adăugă brutal:

— Este o proastă. Cu toate acestea, din fericire a întâlnit-o Leamas. Nu este prima oară când un complot revanşard a fost dat în vileag din cauza decadenţei artizanilor lui.

Cu o plecăciune scurtă, foarte corectă, către completul de judecată, Karden se aşeză.

În timp ce el se aşeza, Leamas se ridică, şi de data asta paznicii îl lăsară în pace.

Probabil că toţi cei de la Londra îşi pierduseră complet minţile. Le spusese - asta era culmea ironiei -, le spusese să o lase în pace. Şi acum era limpede că, din clipa, chiar din clipa când el plecase din Anglia - chiar şi înainte de asta, de îndată ce fusese dus la închisoare -, vreun cretin se apucase să facă ordine - să plătească facturi, să rezolve problema cu băcanul, cu proprietarul apartamentului; şi, mai presus de toate, cu Liz. Era o nebunie, era culmea! Ce încercau să facă - să-l ucidă pe Fiedler, să-şi ucidă agentul? Să-şi saboteze propria operaţiune? Să fie doar Smiley - oare mizerabila lui conştiinţă de doi bani îl împinsese la aşa ceva? Nu era decât un lucru de făcut: să-i scoată pe Liz şi pe Fiedler din povestea asta şi el să facă închisoare. Probabil că, oricum, el era terminat. Dacă i-ar putea salva pielea lui Fiedler - dacă ar putea face asta -, poate că ar exista o şansă ca Liz să scape.

De unde dracu’ ştiau atât de multe? Era sigur, era absolut sigur că nu fusese urmărit până la casa lui Smiley în după-amiaza aceea. Iar banii - cum găsiseră povestea despre faptul că el furase bani de la Centru?

Chestia aia era destinată numai pentru uzul intern… şi atunci, cum? Pentru numele lui Dumnezeu, cum?

Tulburat, furios, teribil de ruşinat, se îndreptă încet, ţeapăn, pe intervalul dintre bănci, ca un om care se duce la eşafod.

Capitolul 23

Confesiunea

 

— În regulă, Karden.

Chipul îi era