livid şi împietrit ca o stâncă, iar capul înclinat pe spate, puţin într-o parte, în poziţia cuiva care ascultă sunete îndepărtate. Afişa o linişte cumplită, nu ca o consecinţă a resemnării, ci a stăpânirii de sine, astfel că întregul trup părea să-i fie prins în strânsoarea de oţel a voinţei.

— În regulă, Karden, las-o să plece.

Liz se holba la el, cu chipul boţit şi urâţit, cu ochii ei negri plini de lacrimi.

— Nu, Alec… nu, spuse.

Nu era nimeni altcineva în încăpere - doar Leamas, înalt, drept ca un soldat.

— Nu le spune, îl imploră ea, ridicând vocea, orice ar fi, nu le spune doar din cauza mea… Nu-mi mai pasă, Alec; zău că nu.

— Taci din gură, Liz, făcu Leamas încurcat. E prea târziu acum. Îşi întoarse privirea către preşedintă. Ea nu ştie nimic. Absolut nimic. Scoateţi-o de aici şi trimiteţi-o acasă. Vă spun eu restul.

Preşedinta le aruncă o privire rapidă bărbaţilor aflaţi în dreapta şi în stânga ei. Deliberă, apoi spuse:

— Poate să părăsească sala de judecată, dar nu are voie să plece acasă până nu se termină audierea. După aceea, vom vedea.

— Nu înţelegeţi că nu ştie nimic? strigă Leamas. Karden are dreptate, nu vedeţi? A fost o operaţiune, o operaţiune organizată. De unde să ştie ea asta? Nu e decât o puştoaică frustrată care lucrează într-o bibliotecă tâmpită - nu vă e de niciun folos!

— Este unul dintre martori, replică scurt preşedinta. E posibil ca Fiedler să vrea s-o interogheze. Nu mai era „tovarăşul“ Fiedler.

La menţionarea numelui său, Fiedler păru să se trezească din reveria în care se cufundase, iar Liz îl privi cu adevărat pentru prima oară. Ochii lui căprui şi profunzi se opriră o clipă asupra ei şi îi zâmbi imperceptibil, ca şi când i-ar fi apreciat eleganţa. Era o siluetă mărunţică, stingheră şi, în mod ciudat, părea relaxat, gândi Liz.

— Nu ştie nimic, interveni Fiedler. Leamas are dreptate, lăsaţi-o să plece.

Vocea îi era obosită.

— Îţi dai seama ce spui? întrebă preşedinta. Îţi dai seama ce înseamnă asta? Tu nu ai nicio întrebare pentru ea?

— A spus ce avea de spus. Mâinile lui Fiedler erau împreunate pe genunchi, şi le studia ca şi când l-ar fi interesat mai mult decât dezbaterile tribunalului. Totul a fost făcut într-un mod deosebit de inteligent. Încuviinţă din cap. Lăsaţi-o să plece. Nu ne poate spune ce nu ştie. Şi, pe un ton oficial, adăugă batjocoritor: Nu am întrebări pentru martor.

Un paznic descuie uşa şi strigă pe hol. În liniştea deplină din sala de judecată auziră vocea unei femei răspunzând, şi apoi paşii ei greoi, care se apropiau încet. Fiedler se ridică subit în picioare şi, luând-o pe Liz de braţ, o îndrumă spre uşă. Când ajunse la uşă, Liz se întoarse şi se uită spre Leamas, dar privirea lui era îndreptată în altă parte, ca un om care nu poate suporta vederea sângelui.

— Du-te înapoi în Anglia, îi spuse Fiedler. Du-te înapoi în Anglia.

Pe neaşteptate, Liz începu să suspine nestăpânit. Gardianul, o femeie, o luă pe după umeri, mai mult ca s-o sprijine decât ca s-o îmbărbăteze, apoi o conduse afară din încăpere. Paznicul închise uşa. Sunetul plânsetului ei se stinse treptat în neant.

*

*      *

— Nu sunt multe de spus, începu Leamas. Karden are dreptate. A fost o afacere pusă la cale. Când l-am pierdut pe Karl Riemeck, am pierdut singurul agent onorabil din Zonă. Toţi ceilalţi dispăruseră deja. Nu reuşeam să înţelegem - se părea că Mundt îi agăţa aproape înainte să-i recrutăm noi. M-am întors la Londra şi m-am întâlnit cu Control. Peter Guillam era acolo, şi George Smiley. George chiar se pensionase, făcea ceva inteligent. Filologie sau ceva de genul ăsta.

În fine, au plăsmuit chestia asta. „Pui un tip să cadă singur în cursă, asta a spus Control. Trece-l prin toate testele şi vezi dacă muşcă.“ După asta, am pus la punct planul - în sens invers, ca să zic aşa. „Inductiv”, aşa i-a zis Smiley. Dacă Mundt ar fi agentul nostru, cum l-am plăti, cum ar arăta dosarele, şi aşa mai departe. Peter şi-a amintit că un arab încercase să ne vândă o schemă de organizare a Abteilung-ului cu un an sau cu doi în urmă, şi-i dădusem papucii. După aceea, ne-am dat seama că am făcut o greşeală. Peter a venit cu ideea să ne folosim de asta în planul nostru - ca şi când l-am fi refuzat fiindcă ştiam deja. A fost o mişcare inteligentă.

Restul, vi-l puteţi închipui. Şmecheria cu depravarea; băutul, problemele financiare, zvonurile că Leamas a jefuit casa de bani. Totul se lega. Am pus-o pe Elsie de la Contabilitate să ne ajute cu răspândirea zvonurilor, şi pe încă unul sau doi. Au făcut o treabă de minune, adăugă el cu o notă de mândrie în glas. Apoi am ales o dimineaţă - o dimineaţă de sâmbătă, când e multă lume în jur -, şi mi-am dat în petic. A apărut în presa locală - cred că a apărut chiar şi în Worker -, şi voi deja muşcaserăţi momeala. Din acel moment, adăugă cu dispreţ, v-aţi săpat singuri groapa.

— Groapa ta, ripostă Mundt calm. Îl privea pe Leamas cu ochii săi şterşi, spălăciţi. Şi poate pe a tovarăşului Fiedler.

— Nu prea poţi să-l învinovăţeşti pe Fiedler, replică Leamas cu indiferenţă. S-a nimerit ca el să fie atunci, acolo; nu este singurul din Abteilung care ţi-ar veni de hac cu dragă inimă, Mundt.

— Pe tine o să te spânzurăm oricum, făcu Mundt pe un ton liniştitor. Ai ucis un paznic. Ai încercat să mă ucizi pe mine.

Leamas zâmbi sec.

— Toate pisicile sunt la fel în întuneric, Mundt… Smiley zicea mereu că ar putea să nu meargă. Zicea că ar putea provoca o reacţie pe care să nu fim în stare s-o controlăm. Îndrăzneala lui s-a dus - ştii asta. N-a mai fost niciodată acelaşi după cazul Fennan - după afacerea Mundt de la Londra. Se zice că atunci s-a întâmplat ceva cu el - de aceea a părăsit Centrul din Cambridge Circus. Asta nu reuşesc să înţeleg, de ce au plătit facturile, fata, şi toate chestiile alea. Probabil că Smiley a sabotat operaţiunea