Nu izbuti să se înveselească deloc în timp ce se întorcea spre cartierul industrial. Mergea cu ochii în pământ, fără să-şi mai bată capul să se uite după poliţişti: nu mai conta dacă îl arestau acum.

Ce putea să facă? Simţea că nu are vlagă în el pentru nimic. Avea să-şi primească vechea slujbă de la fabrică, după încheierea grevei: era un muncitor bun şi ei ştiau asta. Ar fi trebuit probabil să se ducă acolo şi să afle dacă se înregistrase vreun progres în conflict – însă nu avea chef de asta.

După o oră se trezi în apropiere de Mishka’s. Intenţionase să treacă pe lângă bar fără să se oprească, însă – aruncând o privire înăuntru – o zări pe Katerina, stând în acelaşi loc unde o lăsase cu două ore în urmă, cu un pahar de ceai rece în faţă. Trebuia să-i spună ce se întâmplase.

Intră. Locul era pustiu. Numai Mishka era acolo, măturând podeaua.

Katerina se ridică în picioare, speriată.

— De ce eşti aici? zise ea. Ai pierdut vaporul?

— Nu chiar.

Grigori nu ştia cum să-i dea vestea.

— Atunci ce s-a întâmplat? rosti ea. A murit Lev?

— Nu, este teafăr. Dar este căutat pentru crimă.

Ea se holbă la el uluită.

— Şi unde este?

— A trebuit să plece.

— Unde?

Nu putea să i-o spună altfel.

— Mi-a cerut să-i dau biletul meu.

— Biletul tău?

— Şi paşaportul. A plecat în America.

— Nuu! urlă ea.

Grigori dădu din cap.

— Nu! strigă ea din nou. Nu m-ar părăsi! Să nu zici asta… niciodată!

— Încearcă să-ţi păstrezi cumpătul.

Ea îl plesni. Era doar o fetişcană, aşa că abia dacă-l făcu să tresară.

— Porcule! ţipă ea. Tu l-ai gonit!

— Am făcut-o ca să-i salvez viaţa.

— Ticălosule! Jigodie! Te urăsc! Îţi urăsc moaca aia de prost!

— Nimic din ce mi-ai spune nu m-ar putea face să mă simt mai rău decât mă simt deja, rosti Grigori, deşi ea nu-l mai asculta.

Fără să-i bage în seamă ocările, el plecă, iar vocea ei pieri când ieşi pe uşă.

Ţipetele încetară brusc, apoi el auzi paşi în urma lui.

— Opreşte-te! strigă ea. Te rog, Grigori, opreşte-te! Nu-mi întoarce spatele. Iartă-mă!

Grigori se întoarse spre ea.

— Grigori, trebuie să ai grijă de mine, acum că Lev a plecat.

El clătină din cap.

— Nu ai nevoie de mine. Bărbaţii din oraşul ăsta vor face coadă ca să aibă grijă de tine.

— Nu, n-or să facă, rosti ea. E ceva ce nu ştii.

Grigori se gândi: „Ce mai e acum?”

Ea spuse:

— Lev nu a vrut să-ţi spun.

— Spune-mi.

— Sunt gravidă, rosti ea, izbucnind în lacrimi.

Grigori încremeni. Copilul lui Lev, desigur. Iar Lev ştia. Şi totuşi plecase în America.

— Un copil, murmură Grigori.

Ea încuviinţă, plângând.

Copilul fratelui său. Nepotul sau nepoata sa. Parte din familia lui.

O luă în braţe şi o trase spre el. Ea plângea în hohote. Îşi afundă faţa în jacheta lui, iar el îi mângâie părul.

— În regulă, zise el. Nu-ţi face griji. Nu o să păţeşti nimic. Şi nici copilul tău. Oftă. O să am eu grijă de voi doi.

Călătoria cu Arhanghelul Gabriel era grea, chiar şi pentru un băiat din mahalalele Sankt Petersburgului. Nu exista decât o singură clasă, a patra, şi pasagerii erau trataţi de parcă ar fi fost mărfuri. Vaporul era murdar şi insalubru, mai ales când erau valuri mari şi oamenii aveau rău de mare. Nu aveai cui să te plângi, pentru că nimeni din echipaj nu vorbea rusa. Lev nu era sigur de naţionalitatea acestora, însă nu reuşi să se înţeleagă cu ei nici bâiguind în engleză, nici apelând la puţinele cuvinte pe care le ştia în germană. Cineva îi spuse că erau olandezi. Lev nu mai auzise de olandezi până atunci.

Cu toate acestea, în rândul pasagerilor domnea optimismul. Lev se simţea de parcă tocmai dărâmase zidurile temniţei ţarului şi scăpase – acum era liber. Se afla în drum spre America, acolo unde nu existau nobili. Când marea era liniştită, pasagerii stăteau pe punte şi îşi istoriseau poveştile pe care le auziseră despre America: apa caldă de la robinet, bocancii din piele de bună calitate purtaţi până şi de muncitori şi mai ales libertatea de a practica orice religie, de a te alătura oricărui grup politic, de a-ţi rosti opiniile în public şi de a nu te teme de poliţie.

În seara celei de-a zecea zile, Lev lua parte la un joc de cărţi. El le împărţea, dar pierdea tot timpul. Toţi pierdeau, mai puţin Spirya, un băiat cu o înfăţişare inocentă, de-o seamă cu Lev, care călătorea tot singur.

— Spirya câştigă în fiecare seară, spuse un alt jucător, Yakov.

Adevărul era că Spirya câştiga doar atunci când făcea Lev cărţile.

Înaintau încet prin ceaţă. Marea era liniştită şi singurul sunet care se auzea era torsul înfundat al motoarelor. Lev nu izbutise să afle când urmau să ajungă. Oamenii îi dădeau răspunsuri diferite. Cei mai pricepuţi erau de părere că depindeau doar de vreme. Echipajul era la fel de enigmatic ca şi până atunci.

Când se înnoptă, Lev îşi aruncă pe masă cărţile.

— Gata, m-aţi curăţat, rosti el.

De fapt, mai avea încă destui bani în cămaşă, dar observase că toţi ceilalţi erau aproape faliţi, mai puţin Spirya.

— Asta e. Când ajungem în America, va trebui să-i iau ochii unei bogătaşe bătrâne şi să trăiesc ca un animal de companie în palatul ei de marmură.

Ceilalţi pufniră în râs.

— Dar de ce te-ar vrea cineva pe post de animal de companie? întrebă Yakov.

— Bătrânelor li se face frig noaptea, răspunse el. Vor avea nevoie de căldura mea.

Jocul se termină într-o notă destinsă, iar jucătorii se împrăştiară care încotro.

Spirya se duse la pupa şi se aplecă peste balustradă, urmărind cum dispare siajul în ceaţă. Lev veni lângă el.

— Jumătatea mea este de şapte ruble, rosti Lev.

Spirya scoase nişte bancnote din buzunar şi i le dădu lui Lev, acoperind tranzacţia cu trupul său, pentru ca nimeni să nu vadă banii trecând de la unul la celălalt.

Lev puse bancnotele în buzunar şi îşi umplu pipa.

Spirya zise:

— Spune-mi ceva, Grigori.

Lev folosea actele fratelui său, aşa că trebuia să le spună tuturor că numele său este Grigori.

— Ce-ai face dacă aş refuza să-ţi dau partea?

Genul acesta de conversaţie era cât se poate de periculos. Lev îşi puse încet tutunul la loc şi pipa neaprinsă în buzunarul hainei. Apoi îl înşfăcă pe