Spirya de rever şi-l împinse în balustradă, făcându-l să atârne pe jumătate deasupra mării. Spirya era mai înalt decât Lev, însă nici pe departe la fel de dur.

— Ţi-aş rupe gâtul, rosti Lev. Apoi aş lua toţi banii pe care i-ai făcut cu mine.

Îl împinse pe Spirya şi mai mult.

— Apoi te-aş azvârli în afurisita asta de mare.

Spirya era de-a dreptul îngrozit.

— Bine, bine! spuse el. Dă-mi drumul!

Lev îi dădu drumul din strânsoare.

— Dumnezeule! icni Spirya. Am pus şi eu o întrebare…

Lev îşi aprinse pipa.

— Iar eu ţi-am dat răspunsul, zise el. Nu-l uita.

Spirya se îndepărtă.

Când ceaţa se ridică, zăriră uscatul. Era încă noapte, dar Lev văzu luminile unui oraş. Unde erau? Unii spuneau că în Canada, alţii în Irlanda, însă nimeni nu ştia cu precizie.

Luminile păreau tot mai apropiate, iar vasul încetini – urmau să acosteze. Lev auzi pe cineva zicând că ajunseseră deja în America! Zece zile păreau totuşi cam puţine. Dar ce ştia el? Veni lângă balustradă cu valiza fratelui său în mână. Inima îi bătea nebuneşte.

Valiza îi amintea că Grigori era cel care ar fi trebuit să ajungă în America acum. Lev nu-şi uitase jurământul pe care i-l făcuse lui Grigori înainte de plecare, de a-i trimite banii de bilet. Era o promisiune pe care chiar ar fi trebuit s-o respecte. Grigori îi salvase probabil viaţa – din nou. „Sunt norocos, se gândi Lev, să am un asemenea frate.”

Făcea el bani pe vapor, dar nu suficient de repede. Cu şapte ruble nu făcea mare lucru – avea nevoie de potul cel mare. Însă America era ţara tuturor posibilităţilor. Avea să facă o avere acolo.

Lev fusese intrigat când descoperise gaura din valiză şi un glonţ înfipt într-o cutie în care se afla un set de şah. Vânduse setul de şah unuia dintre evrei pentru cinci copeici. Se întreba însă cum de ajunsese cineva să tragă în Grigori în ziua aceea.

Îi era foarte dor de Katerina. Îi plăcea nespus să se afişeze cu o fată ca ea la braţ, ştiind că toţi bărbaţii îl invidiau. Însă aveau să fie destule fete şi în America.

Se întreba dacă Grigori aflase deja despre copilul Katerinei. Lev simţi o urmă de regret: avea să-şi vadă fiul sau fiica vreodată? Îşi spuse apoi că nu trebuie să-şi facă griji pentru că o lăsase pe Katerina să crească singură copilul. O să îşi găsească ea pe cineva care să-i poarte de grijă! Era o supravieţuitoare.

Era trecut de miezul nopţii când vasul acostă. Cheiul era slab luminat şi nu se vedea picior de om. Pasagerii debarcară, cu tot cu sacii, cutiile şi geamantanele lor. Un ofiţer de pe Arhanghelul Gabriel îi îndrumă spre o baracă unde se aflau câteva bănci. „Va trebui să aşteptaţi aici până când vor veni oamenii de la imigrări, mâine dimineaţă”, rosti el, demonstrând că vorbea totuşi puţină rusă.

Era oarecum dezamăgitor pentru oamenii care economisiseră ani la rândul ca să ajungă aici. Femeile se aşezară pe bănci şi copiii se culcară, în timp ce bărbaţii fumau în aşteptarea dimineţii. După o vreme auziră motoarele vaporului, iar Lev ieşi din baracă şi îl văzu îndepărtându-se încet de doc. Poate că lăzile cu blănuri trebuiau descărcate în altă parte.

Încercă să îşi aducă aminte ce îi zisese Grigori despre primii paşi în noua ţară. Imigranţii trebuiau să treacă de o inspecţie medicală – un moment tensionat, căci oamenii găsiţi într-o stare necorespunzătoare erau trimişi înapoi, cu banii pierduţi şi cu speranţele năruite. Uneori ofiţerii de la imigrări schimbau numele oamenilor, ca să le facă mai uşor de pronunţat pentru americani. La ieşirea din docuri, un reprezentant al familiei Vyalov avea să-i aştepte ca să-i ducă cu trenul la Buffalo. Acolo urmau să primească slujbe în hotelurile şi în fabricile deţinute de Josef Vyalov. Lev se întreba cât de departe era Buffalo de New York. Avea să fie un drum de o oră sau de o săptămână? Îşi dorea acum să-l fi ascultat cu mai multă atenţie pe Grigori.

Soarele se ridică deasupra docurilor înghesuite şi Lev se simţi revigorat. Catarge şi vele demodate stăteau alături de coşuri de aburi. Oriunde priveai, erau clădiri impunătoare şi cocioabe dărăpănate, macarale înalte şi cabestane îndesate, scări, parâme şi cărucioare. În partea cealaltă, spre ţărm, Lev observă şiruri înseriate de vagoane pline cu cărbuni, sute – nu, mii – de vagoane dispărând în depărtare, dincolo de raza lui vizuală. Era dezamăgit că nu poate vedea celebra Statuie a Libertăţii cu făclia sa legendară: probabil că este ascunsă vederii de vreun promontoriu, se gândi el.

Hamalii începură să apară pe docuri, mai întâi în grupuri mici, apoi în număr tot mai mare. Vasele veneau şi plecau. O duzină de femei începură să descarce saci cu cartofi dintr-o mică ambarcaţiune aflată în faţa barăcii. Lev se întrebă când aveau să vină agenţii de la imigrări.

Spirya veni la el. Părea să nu fi pus la suflet felul în care îl ameninţase Lev.

— Au uitat de noi, rosti el.

— Aşa se pare, răspunse Lev nedumerit.

— Ce-ar fi să dăm o raită pe-aici, să vedem dacă putem găsi pe cineva care vorbeşte rusa?

— Bună idee.

Spirya i se adresă unuia dintre oamenii mai în vârstă:

— Ne ducem să vedem dacă putem afla ce se petrece.

Bărbatul părea agitat.

— Poate că ar trebui să rămânem cu toţii aici, cum ni s-a spus.

Băieţii îl ignorară şi se duseră la femeile cu cartofi. Lev le oferi cel mai frumos zâmbet al său şi zise:

— Vorbeşte vreuna dintre voi rusa?

Una dintre femeile mai tinere îi întoarse zâmbetul, însă nimeni nu-i răspunse la întrebare. Lev se simţi frustrat: de obicei avea numai de câştigat atunci când oamenii nu înţelegeau ce spune.

Lev şi Spirya se îndreptară apoi în direcţia din care veniseră cei mai mulţi dintre muncitori. Nimeni nu-i băgă în seamă. Ajunseră lângă nişte porţi mari, trecură dincolo de ele şi se treziră pe o stradă aglomerată, încărcată de prăvălii şi birouri. Drumul era plin de automobile, tramvaie, cai şi cotigi. La fiecare câţiva paşi, Lev încerca să vorbească cu cineva, dar nimeni nu-i răspundea.

Lev era nedumerit. Ce fel de loc le-ar fi îngăduit oamenilor să coboare de pe un vas şi să