şi le-am luat cu noi, împreună cu ceva de băut. Era o încăpere foarte mare, la etajul doi. Nu existau decât o podea goală, o aparatură stereo, câteva scaune şi funii care traversau tavanul deasupra capului. Nu ştiam la ce foloseau.

– Te învăţ să dansezi? a întrebat ea.

– Nu ştiu de ce, dar n-am chef.

Următoarele zile şi nopţi au fost la fel. N-au fost rele, dar nici ieşite din comun. Am învăţat să mă descurc mai bine în patul cu apă, dar preferăm un pat normal pentru futut.

Am mai rămas trei sau patru zile, apoi m-am întors în L.A.

Am continuat să ne trimitem scrisori.

O lună mai târziu, ea a venit iar în L.A. De data asta, când s-a apropiat de uşa mea, purta pantaloni. Arăta altfel. Nu-mi puteam explica, dar arăta altfel. Nu mi-a plăcut să stau în casă cu ea, aşa că am dus-o la curse, la filme, la meciuri de box, toate lucrurile pe care le făceam cu femeile de care îmi plăcea, dar ceva lipsea. Încă mai făceam sex, dar nu mai era la fel de incitant. Mă simţeam de parcă am fi fost căsătoriţi.

După cinci zile, Liza stătea pe canapea, iar eu citeam ziarul, când a zis:

– Hank, nu mai merge, nu-i aşa?

– Nu.

– Ce s-a întâmplat?

– Nu ştiu.

– Am să plec. Nu mai vreau să rămân.

– Linişteşte-te, nu-i chiar atât de rău.

– Pur şi simplu, nu înţeleg, N-am răspuns.

– Hank, du-mă cu maşina până la Clădirea Emancipării Femeii. Ştii unde-i asta?

– Da. E în Westlake, unde era cândva şcoala de artă.

– De unde ai ştiut?

– Am mai dus cândva acolo o femeie.

– Ticălosule.

– OK.

– Am o prietenă care lucrează acolo. Nu ştiu unde stă şi n-o găsesc nici în cartea de telefon, dar ştiu că lucrează în Clădirea Emancipării Femeii. Am să stau cu ea vreo două zile. Pur şi simplu, nu vreau să mă întorc în San Francisco simţindu-mă aşa cum mă simt acum.

Liza şi-a strâns lucrurile şi le-a pus în valiză. Ne-am îndreptat spre maşină şi am luat-o către Westlake. O dusesem cândva pe Lydia acolo, la o expoziţie de artă feministă, unde expunea şi ea nişte sculpturi.

Am parcat în faţă.

– Am să aştept să fiu sigur că prietena ta e aici.

– E în regulă, poţi să pleci.

– Am să aştept totuşi.

Am aşteptat. Liza a ieşit, mi-a făcut cu mâna. Am făcut şi eu cu mâna, am pornit motorul şi am întins-o.

 

 

86.

 

Stăteam în chiloţi într-o după-amiază, o săptămână mai târziu, când am auzit o bătaie uşoară în uşă.

– O clipă, am spus. Am pus pe mine un halat şi am deschis.

– Suntem două fete din Germania. Ţi-am citit cărţile.

Una părea să aibă 19, cealaltă poate 22. Publicasem două sau trei cărţi în Germania, în ediţie restrânsă. Mă născusem în Germania în 1920, în Andernach, Casa în care locuisem în copilărie era acum bordel. Nu ştiam germană. Dar ele vor-beau engleza.

– Intraţi.

S-au aşezai pe canapea.

– Eu sunt Hilda, a zis cea de 19 ani.

– Eu sunt Gertrude, a zis cea de 22.

– Eu sunt Hank.

– Credem că volumele tale sunt foarte triste şi foarte amuzante, a zis Gertrude.

– Mulţumesc.

M-am dus în bucătărie şi am turnat trei pahare cu vodca-7.

– Suntem în drum spre New York. Ne-am gândit să trecem pe la tine, a zis Gertrude.

Au continuat să-mi spună că fuseseră în Mexic. Vorbeau bine englezeşte. Gertrude era mai solidă, aproape grăsancă; era toată numai ţâţe şi cur. Hilda era slabă, arăta de parcă ar fi fost stresată de ceva... constipată şi ciudată, dar atrăgătoare.

În vreme ce beam, am pus picior peste picior. Mi s-a desfăcut halatul.

– Ah, a zis Getrude. Ai picioare sexy.

– Da, a zis Hilda.

– Ştiu, am zis eu.

Fetele au băut cot la cot cu mine. M-am dus şi am mai pregătit trei pahare. Când m-am aşezat din nou, m-am asigurat că halatul mă acoperea cum trebuie.

– Voi, fetelor, puteţi rămâne aici câteva zile, să vă odihniţi.

N-au răspuns.

– Sau nu trebuie să staţi. Putem doar discuta o vreme. Nu vreau să vă cer nimic.

– Pun pariu că ştii multe despre femei, a zis Hilda. Ţi-am citit cărţile.

– Scriu ficţiune.

– Ce este ficţiunea?

– Ficţiunea este o înfrumuseţare a vieţii.

– Vrei să spui că minţi? a întrebat Gertrude.

– Puţin, nu prea mult.

– Ai o prietenă? a întrebat Hilda.

– Nu, acum nu.

– O să rămânem, a zis Gertrude.

– Nu-i decât un pat.

– Nu-i nici o problemă.

– Şi încă ceva...

– Ce?

– Eu trebuie să dorm la mijloc.

– Nu-i nici o problemă.

Am tot turnat în pahare şi, în curând, am rămas fără. Am sunat la magazinul de băuturi.

– Vreau...

– Stai aşa, amice, a zis omul. Nu începem să livrăm marfă la domiciliu decât după 6 seara.

– Zău? îţi bag pe gât 200 de dolari în fiecare lună...

– Cine-i la telefon?

– Chinaski.

– Ah, Chinaski... Ce ziceai că vrei? I-am spus. Apoi am adăugat:

– Ştii cum se ajunge aici?

– Sigur.

A sosit în 8 minute. Era australianul ăla gras, care transpira mereu. Am luat cele două cutii şi le-am aşezat pe un scaun.

– Bună, doamnelor, a zis australianul cel gras. EIe n-au răspuns.

– Cât face, Arbuckle?

– Păi, 17,94 dolari.

I-am dat douăzeci. A început să se caute de rest.

– Ştii că nu e cazul. Cumpără-ţi o casă nouă.

– Mulţumesc, domnule!

Apoi s-a aplecat spre mine şi m-a întrebat în şoaptă:

– Dumnezeule, cum reuşeşti?

– Bătând la maşină, am zis.

– Bătând la maşină?

– Da. Cam 18 cuvinte pe minut. L-am împins afară şi am închis uşa.

În noaptea aia, am dormit cu ele, eu la mijloc. Eram toţi beţi şi, la început, am înşfăcat-o pe una, am sărutat-o şi mângâiat-o, apoi m-am întors şi am înşfăcat-o pe cealaltă. Am tot făcut naveta între ele şi zău c-a meritat. Mai târziu, m-am concentrat asupra uneia, mai multă vreme, apoi m-am întors şi m-am ocupat de cealaltă. Fiecare îşi aştepta rândul, răbdătoare. Eram încurcat. Gertrude era mai fierbinte, Hilda era mai tânără. Le-am frământat bucile, m-am urcat pe fiecare din ele, dar nu mi-am băgat-o. În cele din urmă, m-am hotărât asupra lui Gertrude, Dar n-am putut s-o fac, eram prea beat. Gertrude şi cu mine