Era foarte cald în ziua următoare şi mai aveam de băut. Am telefonat după mâncare. Am dat drumul la ventilator. Nu prea am vorbit. Nemţoaicelor le plăcea să tragă la măsea. Apoi au ieşit amândouă afară şi s-au aşezat pe canapeaua veche de pe verandă - Hilda în şort şi sutien, iar Gertrude în furou mulat roz, fără sutien sau chiloţi. A apărut Max, poştaşul. Gertrude mi-a luat corespondenţa. Sărmanul Max era cât pe-aci să leşine. Îi puteam vedea invidia şi uimirea din ochi. Însă, deh, el avea o slujbă sigură...

Pe la două după-amiaza, Hilda a zis că pleacă să facă o plimbare. Gertrude şi cu mine am intrat în casă. În cele din urmă, s-a întâmplat. Eram pe pat şi ne mângâiam. După o vreme, am trecut la treabă. M-am urcat pe ea şi i-am băgat-o. Dar a intrat cotind-o brusc spre stânga, de parcă ar fi fost o curbă. Nu-mi aminteam decât de o singură femeie de genul ăsta - dar nu fusese rău. Apoi m-am gândit, îşi bate joc de mine, de fapt nici nu mi-a intrat. Aşa că am scos-o şi am băgat-o iar. A intrat şi a făcut din nou o curbă bruscă la stânga. Ce rahat! Ori avea o pizdă distrusă, ori nu i-o băgam ca lumea. Mi-am spus că e cazul să cred că avea o pizdă distrusă. Am tot împins, în vreme ce pula se îndoia după curba aia bruscă la stânga.

Am tot pompat. Apoi am simţit de parcă m-aş fi lovit de un os. A fost şocant. Am renunţat şi m-am dat jos de pe ea.

– Îmi pare rău, se pare că nu prea sunt în formă azi.

Gertrude n-a răspuns.

Ne-am ridicat amândoi şi ne-am îmbrăcat. Apoi ne-am dus în camera din faţă, ne-am aşezat şi am aşteptat-o pe Hilda. Am stant şi am aşteptat, Hildei i-a luat multă vreme, dar, în cele din urmă, a sosit.

– Bună, am zis.

– Cine sunt negrii ăia din cartierul tău? a întrebat ea.

– Habar n-am cine sunt.

– Mi-au zis că aş putea câştiga 2 000 de dolari pe săptămâna.

– Făcând ce?

– N-au spus.

Nemţoaicele au mai rămas două sau trei zile. Am continuat să fac curba aia la stânga în Gertrude chiar şi atunci când eram treaz. Hilda mi-a spus că era pe stop, aşa că nu-mi era de nici un folos.

În cele din urmă, şi-au adunat lucrurile şi le-am urcat în maşină. Aveau nişte saci mari de pânză pe care şi le cărau pe umeri. Nemţoaice hipiote. Le-am urmat instrucţiunile. Întoarce aici, întoarce acolo. Am urcat tot mai sus pe dealurile Hollywood-ului. Am ajuns în zona celor bogaţi. Uitasem că unii oameni trăiesc destul de bine, în vreme ce majoritatea celorlalţi îşi mâncau rahatul la micul dejun. Când locuieşti unde locuiesc eu, începi să crezi că orice alt loc arată la fel ca apartamentul tău nenorocit.

– Aici, a zis Gertrude.

Am oprit maşina la capătul unei alei lungi, şerpuitoare. Undeva, acolo sus, era o casă, o casă mare nu glumă, cu tot ce trebuia în ea şi în jurul ei, aşa cum sunt casele de genul ăsta.

– Ar fi mai bine să ne laşi să mergem pe jos de-aici, a zis Gertrude.

– Bineînţeles, i-am răspuns.

S-au dat jos. Am întors maşina. S-au oprit la intrare şi mi-au făcut cu mâna, cu sacii de pânză aruncaţi pe umăr. Le-am făcut şi eu cu mâna. Apoi am luat-o la yale, am pus maneta de viteză la punctul mort şi am ieşit aşa, plutind, din munţi.

87.

Mi s-a cerut să citesc la un faimos club de noapte, Lăncierul, pe bulevardul Hollywood. Am fost de acord să citesc acolo două seri la rând. Urmăm în program după un grup rock, Marele Viol. Eram aspirat în labirintul showbiz-ului. Aveam nişte bilete în plus şi am sunat-o pe Tammie, s-o întreb dacă nu vrea să vină. A acceptat, aşa că în prima seară am luat-o cu mine. Le-am zis să o treacă în contul meu. Am stat la bar aşteptând să fac ceea ce făceam de obicei. Tammie făcea cam acelaşi lucru. S-a îmbătat prompt şi a început să umble prin bar, vorbind cu lumea.

La vremea când eu eram gata să-mi fac numărul,

Tammie cădea peste mese. L-am găsit pe frate-su şi i-am spus:

– Dumnezeule, scoate-o naibii de aici!

A ieşit cu ea în noapte. Şi eu eram beat şi, mai târziu, am uitat că cerusem cuiva s-o scoată din local.

N-am citit ca lumea. Publicul nu era pasionat decât de rock şi nu prea pricepea versuri sau sensuri. Dar era şi din vina mea. Uneori, mă înţelegeam cu publicul de genul ăsta, dar în seara aia nu mi-a ieşit. Eram deranjat de absenţa lui Tammie, cred. Când am ajuns acasă, am sunat-o. A răspuns maică-sa.

– Fiica dumitale, i-am spus, e o NENOROCITĂ!

– Hank, nu vreau să aud asta. A închis,

În seara următoare m-am dus singur. M-am aşezat la o masă şi am băut. O bătrână cu alură respectabila a venit la masa mea şi s-a prezentat. Preda literatura engleză şi o adusese cu ea pe una dintre elevele ei, o grăsancă mică pe nume Nancy Freeze. Nancy părea să fie în călduri. Doreau să afle dacă voiam să răspund la nişte întrebări pentru ora lor de literatură.

– Care a fost autorul dumneavoastră favorit?

– Fante.

– Cine?

– John F-a-n-t-e. Întreabă ţarina. Aşteaptă până în primăvară, Bandini.

– Unde n putem găsi cărţile?

– Eu le-am găsit în bibliotecă din centru, la intersecţia străzii a cincea cu Olive,

– De ce v-a plăcut de el?

– Emoţie totală. Un om foarte curajos.

– Cine altcineva?

– Celine.

– De ce?

– I-au scos maţele afară şi el a râs. Şi i-a făcut şi pe ei să râdă. Un tip foarte curajos.

– Credeţi în curaj?

– Îmi place să-l descopăr oriunde, în animale, păsări, reptile, oameni.

– De ce?

– De ce? Mă face să mă simt bine. E o problemă de stil, în cazul în care nu ai nici o şansă.

– Hemingway?

– Nu.

– De ce?

– Prea mohorât, prea serios. Un scriitor bun, propoziţii