Şi-au închis carneţelele şi au dispărut. Păcat. Intenţionasem să le spun că adevăratele mele influenţe se numeau Gable, Cagney, Bogart şi Errol Flynn.

M-am trezit deodată stând lângă trei femei frumoase: Sara, Cassie şi Debra. Sara avea 32 de ani, părea o curviştină stilată, inimoasă, Avea păr drept, blond-roşcat şi ochi sălbatici, uşor lunatici. Ducea cu ea, de asemenea, o supradoză de compasiune, care era destul de reală şi, în mod evident, o costa ceva. Debra era evreică, avea ochi mari căprui şi o gură generoasă, dată din greu cu ruj roşu ca sângele. Gura îi strălucea şi mă chemă la ea. Presupun că avea între 30 şi 35 de ani şi îmi amintea de cum arăta maică-mea în 1935 (deşi mama mea fusese mult mai frumoasă). Cassie era înaltă, blondă, cu părul lung, foarte tânără, îmbrăcată cu haine scumpe după ultima modă, sofisticată, agitată, frumoasă. Ea stătea cel mai aproape de mine, strângându-mi mâna, frecându-şi coapsa de a mea. În vreme ce-mi ţinea mâna, mi-am dat seama că palma ei era mai mare decât a mea. (Deşi sunt un bărbat corpolent, mă simt jenat de mâinile mele mici. În bătăile de prin baruri, în tinereţea mea, în Philadelphia, descoperisem repede importanţa mărimii mâinilor. E uimitor cum am reuşit să câştig 30% din încăierări.) Oricum, Cassie avea senzaţia că era mai cu moţ decât celelalte două, dar nu eram prea convins de asta.

Apoi a trebuit să citesc şi am avut o seară mai norocoasă. Era acelaşi public, însă am reuşit să mă concentrez. Publicul s-a încălzit, a devenit mai aprig şi mai entuziast. Uneori, el era cel care contribuia la succes, alteori erai tu. De obicei, tu. Era ca şi cum ai fi urcat pe ring: trebuia să simţi că le datorai ceva sau altfel n-aveai ce căuta acolo. Am început să trag directe, croşee şi să fac joc de picioare şi, în ultimă rundă, mi-am dat cu adevărat în petic şi l-am făcut knock-out pe arbitru. Spectacolul e spectacol. Pentru că o dădusem în bară cu o seară înainte, succesul meu trebuia să li se fi părut foarte straniu. În orice caz, mie aşa mi s-a părut.

Cassie aştepta la bar. Sara mi-a strecurat un bileţel de dragoste cu numărul ei de telefon. Debra n-a fost aşa de inventivă, mi-a notat pur şi simplu telefonul ei. Pentru o clipă, în mod ciudat, m-am gândit la Katherine. Dup-aia i-am cumpărat lui Cassie ceva de băut. N-am s-o mai văd niciodată pe Katherine. Fetiţa mea texană, frumoasa frumoaselor. Adio, Katherine.

– Ascultă, Cassie, poţi să mă duci acasă cu maşina? Sunt prea beat ca să conduc. Încă o amendă pentru conducere în stare de ebrietate şi ăla sunt.

– Bine, am să te duc acasă. Ce faci cu maşina ta?

– Dă-o în mă-sa. O s-o las aici.

Am plecat împreună în M.G.-ul ei. Era ca într-un film. În orice clipă m-aşteptam să mă dea jos la următorul colţ. Avea vreo douăzeci şi ceva de ani. Vorbea în timp ce conducea. Lucra pentru o companie muzicală. li plăcea ce făcea, nu trebuia să ajungă la slujbă decât pe la 10:30 şi pleca pe la 3.

– Nu e rău, a zis, şi-mi place. Eu pot face şi angajări şi concedieri. Am tot avansat, dar deocamdată n-a trebuit să dau pe nimeni afară. Sunt oameni pricepuţi şi am reuşit să scoatem nişte discuri de excepţie...

Am ajuns acasă la mine. Am dat vodca la iveală. Părul lui Cassie îi ajungea aproape de fese. Întotdeauna am fost un fan al părului şi picioarelor.

– Ai citit cu adevărat bine în seara asta, a zis ea. Ai fost o persoană cu totul diferită decât aseară. Nu ştiu cum, dar în clipele cele mai bune, ai avut acea... umanitate. Majoritatea poeţilor sunt atât de plictisitori.

– Nici mie nu-mi plac.

– Şi nici ei nu te plec pe tine.

Am mai băut ceva şi apoi ne-am dus la culcare. Trupul ei era uimitor, glorios, gen Playboy, dar, din nefericire, eram beat. Totuşi, mi s-a sculat până la urmă şi am tot pompat, am apucat-o de părul lung, l-am scos de sub ea şi mi-am trecut mâinile prin el. Eram excitat, dar nu mi-a ieşit. M-am rostogolit de pe ea. I-am spus noapte bună şi am căzut într-un somn vinovat.

Dimineaţa m-am simţit jenat. Era sigur că n-am s-o mai văd niciodată pe Cassie. Ne-am îmbrăcat. Era în jur de ora zece. Ne-am dus până la M.G.-ul ei şi am urcat. N-am vorbit, nici eu, nici ea. Mă simţeam caraghios, dar ne-aveam ce să ne spunem. Ne-am întors la Lăncierul şi mi-am recuperat Voks-ul albastru.

– Mulţumesc pentru tot, Cassie. Să te gândeşti frumos la Chinaski.

N-a răspuns. Am sărutat-o pe obraz şi m-am dat jos. Ea a plecat în M.G.-ul ei. În fond, avea dreptate Lydia care îmi spunea adesea: „Dacă vrei să bei, bea. Dacă vrei să fuţi, aruncă sticla".

Problema mea era că voiam să le fac pe amândouă.

88.

Aşa că am fost surprins când Cassie m-a sunat, două seri mai târziu. Ce faci, Hank?

– Pierdeam vremea...

– Ce-ar fi să treci pe la mine.

– Mi-ar plăcea...

Mi-a dat adresa, era Westwood sau West L.A.

– Am destul de băut, a zis ea. Nu-i nevoie să aduci nimic.

– Poate că n-ar trebui să beau deloc.

– Nu-i nici o problemă.

– Dacă îmi torni tu, am să beau, dacă nu, nu.

– Nu-ţi face griji, mi-a zis.

M-am îmbrăcat, am sărit în Volks şi m-am dus la adresa respectivă. Câte ocazii urma să mai am? Zeii îmi fuseseră favorabili în ultima vreme. Poate că era un test? o şmecherie? îngrăşaţi-l pe Chinaski, dup-aia tăiaţi-l în două. Ştiam că şi asta s-ar putea să vină. Dar ce poţi face după vreo două numărători până la opt, când nu mai ai decât două reprize?

Apartamentul lui Cassie era la etajul doi. Părea bucuroasă să mă vadă. Un câine mare, negru, a sărit pe mine. Era un mascul uriaş şi flexibil. S-a suit cu labele pe umerii mei şi mi-a lins faţa. L-am împins. Stătea